O discuție reală cu un nostalgic comunist nu este posibilă pentru că genul ăsta de interlocutor nu are nevoie și nu folosește argumente economice/sociale/morale ci recită o mantră simplă, plină de gogomănii.
Pentru el gogomăniile alea sunt adevăr la fel de palpabil ca apa pe care o bea și nici măcar nu e vina lui. Perversitatea comunismului și a oricărui regim totalitar cu bază ideologică stă tocmai în spălarea pe creier a unor generații întregi.
Vei auzi povești propagandistice atât de aiuritoare că par venite din basmele populare cu mere de aur, dar spuse cu o convingere atât de plină că e șocantă.
Aceeași oameni care declară cu obidă acum ”presa e toată cumpărată și totul e minciună la comandă” iau de bune informațiile produse de o presă aservită legal și fățis sistemului de guvernare. Repet, aceeași oameni care azi, când presa e polarizată după interese contrare și de asta mizeria iese la suprafață în valuri ca muniție politică, o declară plină de falsuri nu au nici o îndoială în presa plătită direct și public de cei despre care scriau.
De asta auzim bălării de genul ăsta:
- supremația tehnologică a românilor de pe vremea comuniștilor (chiar dacă benzile de producție și mijloacele mecanizate erau în urmă cu un sfert de secol mai în toate ramurile – lucru lesne de observat dacă te uiți la două trei filmări cu industria europeană vestică sau la două trei mașini din aceeași perioadă)
- producțiile record la hectar, superioare oricărui gen de agricultură intensivă, deși la noi CAP-urile încă lucrau cu mâna, ca-n grădina din spatele casei
- forța noastră militară nemaiîntâlnită și laserul cu care-am tăiat în două tancurile rusești la graniță.
Pentru că informațiile astea au fost singurele la care oamenii au avut de acces jumătate de viață sau mai mult, exact perioada care te formează ca om. Nu-i vina lor.
Un lucru este însă cu mult mai greu de înțeles decât acceptarea unor falsuri ridicole drept realități – dezvoltarea dublei personalități ca fenomen de masă în rândul populației. Da, teoretic, cam toți adepții orbi ai sistemului erau în același timp groaznici dușmani ai poporului, fără ca asta să-i deranjeze sau să știrbească în vreun fel crezul în comunism.
Furtul la locul de muncă, obișnuință cotidiană a angajaților din producție, trocul de produse prin scări de bloc, cumpăratul de la polonezi/shopuri pe sub mână – absolut toate astea erau calificate de regim drept păcate teribile în lupta de clasă pentru România Socialistă.
Asta arată cel mai bine eficiența incredibilă a propagandei și spălării pe creier comuniste. Oamenii încălcau constant regulile sistemului pentru a o putea duce suportabil (imaginați-vă cum ar fi fost prin ani 80 să trăiești numai cu ce găseai în magazine) dar în același timp îl considerau perfect și pe ei cetățeni model.
Orice privire obiectivă spre ei însăși sau spre perioada comunistă le este imposibilă, așa au fost programați mental. De asta aș face din ”Drumul către libertate” a lui Yeonmi Park o lectură obligatorie pentru nostalgicul comunist și pentru tânărul care crește cu prostiile părinților în cap.
Creierul nu le este programat să respingă și altă realitate, așa că lectura memoriilor unei tinere din Coreea de Nord s-ar putea să fie o ușă deschisă pentru a vedea comunismul drept ceea ce a fost și la noi – o eradicare a valorilor și libertăților reale, o ridicare în slăvi a omului prost și lipsit de moralitate, o promovare a mediocrității, superficialității și lipsei de concurență, un cancer pentru care plătim și acum și din care ne va lua o sută de ani să ieșim.
Cartea este scrisă slab, pe alocuri de-a dreptul prost, dar asta (culmea culmilor) contribuie pozitiv la valoarea ei ca piesă de documentare. Stilul de jurnal copilăresc, cu rare imagini lirice naive dar puternice, dă impresia de transmisie directă, crudă, a stării autoarei și-i dă un plus de credibilitate. Iar pentru o carte document, căci asta e, credibilitatea e pilonul principal.
E lectură obligatorie pentru cine vrea să vadă unde ajunge comunismul dacă este lăsat să înflorească vreme de câteva generații (la noi nu s-ar fi ajuns la muritul de foame ca obișnuință zilnică și la păzitul căcatului de hoți pentru că ne-ar fi ajutat natura, în rest însă sună totul deosebit de cunoscut).
Vlad B PopaScriitor. Cautator de povesti si povestitor prin scris, fotografie si film. Licentiat în drept constitutional. Carti publicate: Regele pribeag si batrânele umbre, Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen, Tati |
|---|
Lista de gogomanii e uriasa, dar absolut toate contribuie la acelasi sentiment ca “era bine pe-atunci pentru ca toti aveam cate ceva si, de fapt, nimeni nu avea nimic, nici macar bucata aia de beton pe care ti-o inchiria stastul”. Cu alte cuvinte, era bine pe-atunci pentru ca adevarata valoare era aproape imposibil de evidentiat.
Da, exact.
Iar aia cu ne-au dat case, când apartamentele erau de fapt cu chirie, e reprezentativă pentru amorțeala inconștientă în care te plasa comunismul.
E ca aia în care aproape câştigaserăm Războiul, dar l-au arestat „nenorociţii” pe Antonescu :))
Daca incerc sa compar ce a fost in trecut cu ce este acum, am problema ca ma raportez la persoane diferite. EU, cel din copilarie, nu este acelasi cu EU, cel de astazi. EUul din copilarie nu exista cu adevarat, ci este o proiectie mentala a Sinelui. Pentru ca sinele poate fi doar la prezent, at runtime.
Ontologic vorbind, timpul si spatiul nu exista decat in mintea mea (sunt dimensiuni mentale, in jurul carora am dezvoltat cadre si sisteme de referinta). Ele sunt feature-uri absolut necesare pentru a “intelege” ceea ce oamenii numesc “lumea exterioara”.
Daca vrem sa comparam sistemele de referinta (cele cunoscute de noi) intre ele, ne lovim de aceeasi problema: mintea noastra. Suntem prinsi in lumea noastra, in cadrul propriu de existenta si referinta, in EU-ul nostru, Sinele.
Nu putem sustine niciun punct de vedere obiectiv (de ex. despre sisteme sociale gen comunism vs. capitalism sau liberalism), pentru ca nu exista valori obiective (adevarat-fals, bun-rau etc…) independente de un sistem de referinta. Cand spun Sine, ma refer la mintea noastra, la totalitatea cunostintelor noastre (knowledge), la constiinta, sufletul si fiinta noastra!
Nu putem judeca din afara mintii/sinelui, pentru ca mintea noastra este singurul cadru de referinta la care ne putem raporta si in afara caruia nu putem exista/fi.
Aplicand aceasta logica, este gresit si in acelasi timp foarte corect sa sustinem ca stiintele sunt superioare religiei sau invers, ca comunismul este mai bun sau mai inferior capitalismului sau ca un om este mai bun sau mai frumos decat altul.
Fals, adevarat, bun, rau sunt notiuni si valori descriptive care au sens doar intr-un cadru de referinta specific. Daca schimbi cadrul de referinta, se schimba si aceste valori, in sensul ca definitia termenilor nu mai este aceeasi. Ceea ce este frumos pentru tine, poate fi urat pentru mine.
Ideea este ca fiecare om in parte, fiecare individ, fiecare persoana, fiecare minte, fiecare EU este un cadru de referinta diferit, o lume epistemologic diferita, daca este sa folosim notiunea lui Vacariu.
Ce ne face sa nu ne certam in permanenta si sa fim intr-o stare de vesnic conflict? Care este liantul (feature-ul) care face din om o fiinta sociala, interesata de binele si bunastarea celorlalti, indiferent de knowledge-ul si credinta lor?
Exact. Iubirea.