Azi mi-am dus fetele la delfinariu. Fiică-mea nu prea știa ea cu ce se mănâncă așa că nu ar fi ținut neapărat dar mă-sa mă bârâia la cap din secunda în care am ajuns să mergem, să mergem, să mergem, să ne stropească delfinii.

După GPS-ul meu magic și-a făcut iar numărul, ducându-mă pe un bulevard care avea tot atâta legătură cu delfinariu ca borcanul cu murături al bunicii și a trebuit să folosim metodele tradiționale (oprit – întrebat – oprit – întrebat – ajuns), am aterizat unde trebuia cu fix 5 minute după începerea spectacolului. Cât mai era până la următoarea reprezentație? Ei… fix 3 ore.

Am mers pe la mini-zoo-ul din complex, a vorbit Ioana cu papagalii, a văzut zebre, iepuroi, veve, vaci, struti și alte câteva pocitănii fără importanță, a luat la rând absolut toate locurile de joacă până acolo și tot mai aveam vreo oră de omorât.

Și uite așa am ajuns și eu în rândul lumii românești și mi-am dus copilul la Mc Donalds că era exact lângă parc și noi ne stingeam deja de foame (nu luasem micul dejun și era 1 deja). Să ziceți voi ce ziceți da la copil i-a plăcut. Nu mâncarea că a primit doi cartofi să-i ronțăie și până și la aia s-a cam strâmbat însă balonul cadou, sucul fresh și limba de înghețată au dat-o pe spate.

Pe tac-su l-a cucerit prăjitura de mere (nu știu dacă se numea pie sau tartă dar era una dintre cele mai bune mâncate de mine, incluzând restaurante de mega-extra figură. Nu știu dacă era a lor sau standul cu prăji aparținea unei cofetării cu care colaborau (na, tată, nu știu eu cu donaldsurile astea) dar acolo m-aș duce odată pe săptămână să pap merele alea.

Si a venit ora delfinariului. Nevastă-mea era cu gura până la urechi și trăgea de noi să intrăm odată cu îmbulzeala de la început, de frică să nu mai prindă locuri bune, dar am ignorat-o cu succes dând-o pe fiică-mea în ceva balansoare până când am intrat fără mulțime și am găsit loc fix în față, unde se vedea că sare delfinu ăla gras.

– Să știți c-o să vă stropească – a sunat parte din introducerea spectacolului. M-am uitat pe primul rând – copii nu reacționaseră deloc dar toți părinții, absolut toți inclusiv soția, aveau gura până la urechi de încântare, după vorbele astea.

– Hai, tati, când ne stropește?

– Acuma, Ioana, când sar sus tare.

Să vezi veselie pe fetele astea două ale mele, când au început peștiocii, mă rog mamiferele, să se arunce după minge și să se rotească prin apă. Ai de mine și de mine, numai eu stăteam sobru și neînduplecat ca un stâlp al familiei.

A bătut Ioana din palme până și le-a înroșit iar de mă-sa ce să mai zic?

Înapoi la hotel, unde vântul se potolise, soarele era la datorie domolit un pic de niște nori timizi și apa fără valuri. A urmat o după-amiază de lenevit, de obișnuit copilul cu apa (n-are rost să o bag cât e rece și s-o enervez, o iau încetișor că sunt sigur c-o să se învețe repede să-i placă), din nou struguri bun și ȘI ȘI citit.

Citit, copii mei, pe plajă și în cameră, în timp ce îmi simțeam mușchii un pic strânși de un foarte foarte slab și plăcut început de febră musculară (am înotat vreo 3 minute la piscină). Relaxare și fizică și mentală completă, toropeală dulce, un copil ascultător și o nevastă care nu-ți iese din cuvânt.

Ziua 3 – Nirvana.