Mă uitasem la Raymond Blanc două zile şi două nopţi non-stop, aveam ochii crăpaţi şi ieşiţi din orbite de la atâta informaţie, dar mă simţeam pregătit. Cu atitudinea asta am ieşit triumfător din casă, când abia se crăpase de ziuă şi am luat-o spre piaţă, în căutare de ingrediente de cea mai bună calitate pentru prima cină pe care o pregăteam vreodată. Romantică, bineînţeles.

Peste două ore m-am întors trăgând doi saci imenşi după mine, plini cu toate buruienile pe care gospodinele mi le băgaseră pe gât, cu vreo doi peştalani mari cât braţul şi mai mulţi mici, c-un picior de viţel şi juma de pulpă de porc, trei găini jumulite şi două tone de legume, plus două sacoşe cu fineţuri. Mi-am zis să am de rezervă în caz că nu nimeresc perfecţiunea din prima.

Când am intrat în bucătărie, mai mult mort decât viu, târâind sacii ăia infernali cu ultimele puteri, mi-am spus că peste câţiva zeci de ani gastronomia mondială se va uita înapoi cu adâncă recunoştinţă spre ziua în care eu am început să gătesc.

Ea era cu totul şi cu totul specială, altfel nu m-aş fi uitat la Raymond Blanc două zile şi două nopţi, nu m-aş fi dus în piaţa aia plină de femei groase care-ţi îndeasă cu forţa chestii în sacoşe, nu aş fi luat urâţeniile alea de peşti mici şi buboşi şi nici într-un caz nu aş fi cărat un vagon de ingrediente doi kilometri până acasă.

Cum primul sac, aşa cum era el de greu, hopăia din când în când pe gresia de la bucătărie băgându-mi în sperieţi porcul de Guineea, am hotărât să încep cu trimiterea în lumea celor drepţi a celor doi peştălani de un metru.

Îl scot pe primul şi i-l arăt lui Jet, să vadă ăsta micu’ că n-are de ce să îi fie frică, dar n-apuc să-l apropii prea mult că porcu’ se face arc şi ţup direct în botul crapului pe care-l lasă fără jumate de buză. Săracu’ avea încă reflexele din cămin când, dacă prindea ceva în afară de lemn, băga repede la burdihan să-i ajungă încă o lună.

Jet Li s-a întors molfăind liniştit la locul lui, în timp ce ditamai peştanul a scos un icnet scurt, a tremurat odată din aripioare şi-a crăpat. A făcut infarct crăpălăul când a văzut flocoşenia portocalie cu patru colţi brici cum îi zboară direct în bot şi-l debuzează.

“La fix, frate, nici nu-i nevoie să-i execut eu. Bravo, Li, hai că ţi-l scot şi pe ‘ălălalt”

Extrag de coadă exemplarul secund din tăgârţă şi, când să îl prind bine cu ambele mâini, se flexează prostălanul şi îmi arde un cap în meclă de mă pune în fund. Ştiţi cât cap are un crap chinezesc? Cât toată China!

Îl ţin strâns de coadă, aşa cum eram căzut în fund pe podea, iar namila continuă să-mi aplice bucăţi pe unde-apucă, mai nimerind şi prin mobilă, aşa că bucătăria se transformă rapid într-un câmp de bătaie, cu scaune sărind prin pereţi, verdeţuri zburând peste tot şi eu chinuindu-mă să potolesc dihania.

Enervat de atâta scandal, Jet Li pleacă tacticos, molfăind în continuare la buza decedatului şi mă lasă singur cu fiara, dispărând printr-unul din cotloanele lui secrete.  Reuşesc, după ce mă învineţeşte bine pe jumate din corp, să-i fac o priză pe articulaţie şi să-l arunc în chiuvetă. Apuc, după cum mă învăţase mustăciosul de la pescărie, un cuţit de lamă şi îi frig una între ochi împieliţatului cu mânerul de să-i ajungă.

Nici n-a clipit, în schimb cuţitul mi-a sărit din mână şi s-a-nfipt în tavan de nu se mai vedea niciun milimetru din lamă, aşa de tare s-a respins din scăfârlia chinezului. Scot repede bătătorul de şniţele, c-aveam numai experienţe plăcute cu el, îmi adun toate puterile, şi-i proptesc în frunte o clătită, de-aud lemnul pârâind şi simt cum se curbează chiuveta. Peştele n-are nici pe dracu.

Trecuse peste o oră şi eu nici nu începusem să gătesc, plus că arătam de parcă mă prinsese galeria rapidului pe stradă cu fular roşu la gât. Chiar mă enervasem.

“Băi bolditule, tu faci figuri cu mine?” îi zic şi-l iau hotărât de urechi de-a-nţeles până şi chinezul că se terminase cu joaca. Pac, îl proptesc la intrarea în baie, pe metalul unde se-nchide zăvorul şi când îi închid două uşi rapide peste cap, de tremură toată casa, rezolv în sfârşit problema.

Aia mici se stinseseră între timp, asfixiaţi de rădăcina de hrean. Peşti mai urâţi nu văzusem în viaţa mea, dacă nu s-ar fi jurat omul pe viaţa lui că-s pe bune, aş fi zis c-a dat nişte broaşte râioase la menghină de-au ieşit bulbucaţii respectivi. Guvizi le zice.

M-apuc rapid să curăţ peştii şi să-i pun la sare, să aibă timp să-şi tragă cât vor, dar dau imediat peste o mică problemă. Aveau guvizii ăştia un maţ, care pleca din gât şi se termina în coadă, de care nu puteai să scapi nicicum. Era atât de tare, elastic şi alunecos că nu mergea nici rupt, nici tăiat, nici scos, nici nimic ceea ce, semn al unui bucătar magistral, m-a condus spre improvizaţie. Am renunţat să mă chinui şi am îndesat maţul prin gât în capul guvizilor, care cap era doar de decor şi nu urma să fie consumat.

După aia am trecut în viteza a cincea şi-am început să tai zarzavaturi, să călesc ceapă, să fierb cartofi, să bat albuşuri, să-ncing cuptoare, să marinez cărnuri, să fac sosuri, într-un cuvânt să bucătăresc cât un chef şi cinci asistenţi împreună.

Spre seară, cu o oră înainte să apară mititica, am închis ultimul ochi. Pe lângă faţa vânătă şi tumefiată de la peştele ninja, acum eram tăiat în vreo duzină de locuri, inclusiv pe degetul mare de la picior, nu mai aveam piele pe cotul stâng că-mi rămăsese pe marginea cuptorului, indexul şi arătătorul de la dreapta erau mai fierte decât friptura şi colac peste pupăză, aveam şi-o ureche roşie ca loboda.

Asta o căpătasem încercând să-mi dau seama în ce stadiu e vita bourguignon şi m-a ajutat să învăţ încă o lecţie importantă pentru luminosul meu viitor culinar: nu ajută la nimic să asculţi oala şi cu atât mai mult să te lipeşti de ea când ţi se pare că nu auzi mare lucru.

Pentru desert făcusem un mousse soufle tarte de ciocolată cu mure, zmeură şi merişoare de îţi ploua în gură numa’ uitându-te la el, pe care urma să-l servesc în rom jamaican fierbinte.  Ca să nu mă-ncurc am aranjat farfuria dinainte, i-am trântit un clopot argintiu pe ea şi am lăsat-o la cald s-o am numa’ bună pentru când vine momentul, la urma urmei dulcele urma să-mi sigileze succesul.

Aşez măsuţa în living, că în bucătărie arăta ca după război, plasez strategic nişte lumânări pe partea ei, că eu arătam ca Rocky la finalul filmului, oricare parte şi vroiam să fiu cât mai puţin luminat cu putinţă şi mă pun pe aşteptat.

Ca dovadă că era într-adevăr specială, domnişoara a întârziat numai trei sferturi de oră, practic deloc. Am condus-o prin întuneric la masa uşor luminată, făcând conversaţie inteligentă şi seducătoare că de obicei şi-am început să-i servesc minunăţiile.

Coşuleţe pufoase umplute cu cremă de brânză de capră, măsline verzi şi rozmarin,  piept de pui în sos roşu dulce-acrişor, cubuleţe de porc rumenite în pastă de busuioc, piure de dovleac cu lapte acru, rondele de vânătă umplute cu file de crap, guvizi prăjiţi în mălai auriu…

“ Foarte gustoşi peştii ăştia, dar tare ciudaţi”

“ Îs aşa urâţi să nu-i mănânce rechinii, dragă”

“A nu, nu de asta dar uite ce limbă au, cum se hrănesc cu aşa ceva?”

La cât de terminat eram nici nu observasem că maţul ăla de care nu putusem scăpa şi-l înfipsesem în capul guvizilor se umflase grozav de la prăjit şi le ieşise pe gură.

“Aaaa, dragă, se hrănesc cu plancton, aia nu e o limbă propriu zisă ca să spun aşa ci un burete care suge şi filtrează microorganismele din apă”

Normal că ochii i s-au umplut imediat şi până la refuz cu admiraţie, nu mai cunoscuse niciodată pe cineva care să ştie atâtea despre guvizi. Am continuat să-i bag pe gât tot ce gătisem plus porţii mici şi dese de vrăjeală spumoasă aşa că, pe măsură ce se apropia desertul, mititica arunca din ce în ce mai des priviri languroase, umezit de buze şi atingeri întâmplătoare.

Visasem la ce avea să urmeze de luni de zile şi aproape nu-mi venea să cred cât de aproape sunt. Am pus desertul la încălzit, fără să-i scot clopotul ca să nu îşi piardă aroma şi între timp i-am servit o bucăţică de vită delicioasă aproape topită în vin roşu.

“Vai, nu mai pot, totul a fost delicios”

“Vorba lui Gogol, prăjitura e ca un primar”

“Cum?”

“Când biserica e plină ochi şi vine primarul, imediat se face loc ca prin minune”

Plasasem strategic şi-un citat aproximativ din Gogol, introducând desertul, de picura domnişoara de încântare. Aduc farfuria prin spatele ei, mă aplec lent peste ea prin partea dreaptă, îi aşez desertul în faţă şi cu un gest larg de franţuz fandosit ridic clopotul în aer.

Imediat o aroma divină se ridică spre nările-i fremătânde, învăluind-o în miresme de cacao, trestie de zahar, zmeură proaspătă şi încă cinzeci şi două de minunăţii. Din păcate aroma divină venea sub formă de vapori alcoolici eliberaţi de romul jamaican, ţinuţi sub presiune de deosebitul clopot argintat cumpărat special pentru ocazie de la vecina de jos.

Când miresmele de care vorbeam au ajuns la flacăra delicatei lumânări de pe masă s-a produs o mică reacţie explozivă care a trimis sprâncenele domniţei undeva în cosmos, a bronzat-o cât două luni la mare şi i-a fixat frumuseţea de coamă roşcată la verticală. Fiind în spatele ei, eu am scăpat uşor, arzându-mi doar puţin din nas, din motive uşor de înţeles de către toţi cei care mă cunosc adică, mai precis, toţi cei care îmi ştiu dimensiunea bornăului.

Am luat rapid în braţe domniţa, care arăta acum ca un coşar punk şi-am alergat în bucătărie unde am înfipt-o prompt cu capul în congelator, să i se oprească fruntea din sfârâit. Tot acolo pusesem şi crapul care avusese infarct şi pe care nu-l mai folosisem fiind prea de-ajuns celălalt.

Când a văzut biata fată căpălăul ăla de crap cu gingiile rânjite la ea, din cauza buzei lipsă pe care o halise Jet Li, şi-a ieşit din starea de şoc provocată de explozie şi a început să urle de se crăpa gheaţa din congelator. Simultan s-a petrecut un miracol şi crapul, care se pare că nu era mort ci doar în comă, s-a trezit sub presiunea ultrasonicelor care-i bubuiau în cap.

Dacă prima oară luase somn la vederea unei flocoşenii de şobolan zburător acum avea în faţă o creatură urlătoare, neagră ca păcura, cu fruntea incandescentă, fără sprâncene şi cu o claie fioroasă de păr roşu. Nicio mirare că bietul peşte a reuşit performanţa să crape, dacă putem spune aşa, pentru a doua oara.

Am ţinut-o cu mecla-n cuva îngheţată până când am fost sigur că faţa i-a revenit la temperatura normală şi apoi, ca un adevărat gentleman după o întâlnire deosebit de reuşită, am dus-o la spital să verifice dacă s-au produs stricăciuni iremediabile. Slavă Domnului nu era nimic grav, mai mult sperietura şi stratul de bronz superficial.

N-a mai dat niciun semn de viaţă în următoarea lună, lucru până la urmă surprinzător zic eu… chiar nu mi se părea normal ca un mic accident să distrugă impresia fantastică pe care o făcusem în timpul cinei. De asta, păstrând un pic de speranţă, am căutat înnebunit prin casă, zile de-a rândul, să văd dacă-şi uitase ceva.

Aşa înţelesesem eu că fac fetele când o întâlnire reuşită se termină brusc din motive independente de voinţa părţilor, lasă ceva în urmă să aibă motiv să se întoarcă. N-am găsit absolut nimic, la urma urmei o scosesem destul de tulburată din casa, când să mai aibă timp şi stăpânire de sine să uite ceva în urmă?

Când în sfârşit mă împăcasem cu ideea unui eşec total şi cu gândul că fata s-o fi mutat pe alt continent numai să uite de trauma suferită, mă trezesc într-o seară cu ea la uşă.

Îşi revenise aproape complet, în afara unor mici detalii, dar era atât de frumoasă că oricum nu conta.

“Mi-am uitat ceva la tine”

Atât de prins pe picior greşit eram, că am răspuns fix ca prostu’:

“Ce ţi-ai uitat, că am căutat de nebun peste tot şi n-am găsit nimic?”

L-am şi auzit pe Jet Li râzând de după dulapul cu papuci, îmi auzise el multe replici tâmpe la viaţa lui dar asta le întrecea pe toate. Ea în schimb zâmbeşte uşor, făcându-se că nu observă porumbelul chel şi penibil ce tocmai îmi ieşise din gură şi spune graţios:

“Sprâncenele”

V-am spus eu că era cu totul şi cu totul specială.

*

Povestire din seria ”viața de bărbat neînsurat e ca mâncarea fără sare” a primei cărți de beretristică din lume, cea mai amuzanta carte despre femei si barbatii care le suporta – Povestiri de sub papuc:

Vlad B Popa Scriitor. Cautator de povesti si povestitor prin scris, fotografie si film. Licentiat în drept constitutional. Carti publicate: Regele pribeag si batrânele umbre, Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen, Tati Facebook personal Pagina fb de autor website de autor