Teribilele încercări ale zilei de ieri

pizza de casă

Eu vs Carantină? Pffff, parfum.

Nenicule, pe mine trebuie să ma tragi cu lanțul ca să ies în oraș și-s la fel de sociabil ca o fantomă de pustnic tibetan. Mă afectează carantina fix cum mă afectează un atac cu eclere proaspete, de vanilie, cu ciocolată belgiană pe deasupra.

Ieri însă…

Pun de-o pâine, hopa, drojdia e pe terminate. Două plicuri mai avem și, deși în urma unei intervenții strategice am înțeles că pleacă un transport blindat spre noi săptămâna viitoare, direct de la producător, nu pot să contez 100% pe asta.

Nu-i nimic, apă și făină e, pot să-mi cresc drojdia singur. Asta înseamnă că-n fiecare zi, dimineața și seara, trebuie să hrănesc un borcan. Nu-mi ajung alea trei mâțe care-mi zgârâie ușa cât îmi fac cafeaua, de-mi strică tot cheful matinal… iar dacă uit vreo tură de hrănire, moare drojdia, că proasta nu știe să se milogească de vecini.
Continue reading

Covid: Epidemie de prostie

Trecut de miezul nopții, iar străzile din Leordeni bocesc cu stropi de abandon. Luminate, îmbietoare în a lor larghețe proaspătă și goală. Au fost părăsite de curând și da, le simt vulnerabile, mi-ar îndrăgi fiecare pas. Și de mi-ar săruta talpa piciorului, aș șchiopăta puțin, de teamă să nu le strivesc sărutul.
Pot doar să le privesc pe geam, singure și reci: poate noaptea asta împărțim un vis. Mai mult de atât ar fi ilegal!
Multe au devenit ilegale, mai puțin prostia. Să le scoatem în evidență pe cele mai stridente – caracteristicile epidemiei de prostie:

În primul rând, materia cenușie care i-a scos pe bieții militari în Piața Unirii. Iar când zic materie cenușie mă refer la molozul care îi ocupă spațiul intracranian respectivei ființe. Înarmați și echipați ca de război, cu Kalașnikovul pe piept și masca de zugrav pe nas, bravii militari păzesc Magazinul Unirea (închis și gol).
Continue reading

O isterie naturală

Atenția a devenit valută și coronavirusul ne scrie un cec în alb – credeam că oricine n-a trăit în beci ultimii zece ani știe lucrul ăsta, însă înțeleg că fenomenul e evident numai pentru cei din industria de publicitate/jurnalism.

O să-l explic simplist, doar ca să nu-l mai văd folosit aiurea de conspiraționiști ca dovadă a planului diabolic din spatele epidemiei: altfel n-ar vorbi atât mass-media despre asta, dom’le, sigur e comandă de la masoni și iluminați!

Aproape toată istoria umanității, cea mai vânată resursă a fost pământul de sub picioare. Cât de bogată în vânat era zona, cât de blândă era clima și cât de fertil era solul făceau diferența între o populație numeroasă cu ritm rapid dezvoltare și-un trib sortit dispariției. Treptat au devenit importante și resursele de sub pământ, odată ce a devenit posibil să ajungi la ele. Aurul, argintul, petrolul și așa mai departe.

Revoluția industrială a adus un mod nou de îmbogățire – produsul. Averile puteau fi acum făcute din ce ieșea pe poarta fabricii, iar umanitatea devora orice îi făcea viața mai ușoară. Ideile de produs și capacitatea de a le fabrica erau noua comoară și câteva decenii la rând pe asta s-a purtat bătălia economică.
Continue reading

Să vină trupele speciale!

Am scris în urmă cu o săptămână despre “răul cel mai mic” pe care îl vom alege atunci când rămân tiparnițele BNR fără tuș. Între timp, în Europa civilizată s-a închis tot, de-a valma, chit că-i club în care schimbă fluide o mie de extaziați ori cafenea unde își mângâie croasantul cinci filfizoni. “TOT!” nu este o soluție ci un mod laconic de a transmite: Băi, e groasă rău de tot! Habar nu avem ce să facem. Ia, stop joc toată lumea pănă luăm o gură de aer și începem să ne dumirim. Un fel de “Piua” pentru cei care ați prins copilării pre-Xbox.

Fix înainte de Total shut down, pe Anfield s-a jucat Liverpool – Atletico Madrid, cu 52.000 în tribune, englezi și spanioli. Se mai întâmplă…mai bine mai târziu decât niciodată; la insulari ajunge mai greu vestea pandemiei, într-o sticlă plutitoare.
Ce trebuie să facă autoritățile române pentru a nu zădărnici efortul colectiv planetar?
Continue reading

Gânduri despre noua gripă

M-am abținut să comentez subiectul pentru că nu sunt un virtuoz al umorului negru, nici să scriu pamflete despre tragedii în derulare nu mă pricep. Iar să-mi dau doct cu părerea despre virologie și macroeconomie mi se pare injust în fața celor care mai au și habar. M-am abținut până acum.

Fake news-ul deversat în Facebook și în alte agore virtuale imunde era de așteptat. La fel și dorința televiziunilor de a însămânța panică ori, din contră, abordări zeflemitoare, în funcție de interese economice schimbătoare (mogulii media își pălmuiesc extaziați obrăjoii lacomi la fiecare tragedie, fiecare “bombă” capabilă să arunce masele populare).

Dar să ajungă “vectori de opinie” niște rezervoare inepuizabile de inepție, alde Dorian Popa și Conecter, mi se pare eliberator. Mă simt eliberat de angoasa că părerile mele despre subiect mai pot face rău sau crește nivelul prostiei peste limita infinitului.
În consecință, câteva gânduri despre COVID-19:
Continue reading

Scutură Cruci (II)

Ștefuț plutește spre desiș cu genunchii anesteziați. Presiunea intracraniană s-a adunat în spatele frunții și i-a înfundat nările. Bătăile inimii, tot mai agresive și dese, îi împing plutirea spre foștii arbuști, acum înălțați până la infinitul nopții.

Își simte corpul macerat: curge cu picioarele înainte spre o gură de flăcări albastre. În gură joacă focuri de gheață, iar tăietura frigului i-a pătruns în suflet, la rădăcinile dorințelor. Nu știe dacă își mai poate mișca degetele, limba, ochii – orice gând de a-și abandona paralizia generală i-a fost retezat.

În câmpul vizual strict delimitat de privirea încremenită, i se desfășoară o magazie lungă, de forma unei galerii miniere, cu pereții ascunși în obscuritate. Plutirea s-a terminat în gura albastră de la capătul magaziei, iar flăcările s-au separat cuminți și reci, fiecare în vârful unei lumânări înalte, ceremoniale.
Continue reading

Ce mai contează Brâncuși

Pe 19 februarie s-a născut Brâncuși, motiv pentru care românii îi serbează astăzi ziua. Aproximativ un milion de tineri români nu au auzit de Brâncuși, motiv pentru care Ministerul Culturii a propus-o pe Irina Rimeș “ambasador” al zilei serbate. Pare o decizie logică.

Dar vrei să îți serbeze ziua cineva care nu te cunoaște? Brâncuși nu s-a făcut remarcat prin insistența de a se băga în seamă unde nu trezește interes. Ba chiar și-a luat trusa cu scule și a plecat – probabil ar fi preferat a 144-a aniversare doar între cunoscuți. Atât că sărbătoritul nemuritor (în amintirea unora) și rece a ajuns acolo unde greu se mai supără.
Și a 144-a aniversare nu mai este despre preferințele sale ci despre cei care nu au văzut, nu au auzit. Despre tinerii estimați de ministrul culturii în jurul milionului.
Continue reading

Oscarul a meritat Parasite

Parasite a rupt Oscarul pe genunghi, l-a mestecat, scuipat în palme și rupt încă o dată. A câștigat tot ce conta, mai puțin “best actor” (nu pentru că Phoenix a primit un film în care a jucat de unul singur, special pentru premiu, dar Parasite nu este despre personaje. Ci despre cinematografie.)

Am văzut Parasite anul trecut la Cinema Europa, o speluncă suptă din analele Bucureștiului hipsteresc: un refugiu înmiresmat cu canistre de urină în care mizantropii de catifea își usucă ghearele manichiurate.

Asemenea colț de veceu damnat nu ar putea exista fără sponsorizarea unor draci. Schimonosiții utopiei planetare rup de la gurile lor pofticioase și țin viu fenomenul Indie.
Da, Parasite a pătruns în meniul consumatorului neavenit ca Indie Film (Film independent).

Până să câștige TOT la Oscar și la festivalurile care îl preced, producția coreeană a fost tratată ca un indie; rula în miros de pipi într-o sală obscură, ocupată pe zecime. În marile cinematografe din mall-uri, au închis casa capodopere romantico-dramatico-amuzante despre revoluția apei calde și păsuirea penisului care slobozește magie.
Continue reading