Oscarul a meritat Parasite

Parasite a rupt Oscarul pe genunghi, l-a mestecat, scuipat în palme și rupt încă o dată. A câștigat tot ce conta, mai puțin “best actor” (nu pentru că Phoenix a primit un film în care a jucat de unul singur, special pentru premiu, dar Parasite nu este despre personaje. Ci despre cinematografie.)

Am văzut Parasite anul trecut la Cinema Europa, o speluncă suptă din analele Bucureștiului hipsteresc: un refugiu înmiresmat cu canistre de urină în care mizantropii de catifea își usucă ghearele manichiurate.

Asemenea colț de veceu damnat nu ar putea exista fără sponsorizarea unor draci. Schimonosiții utopiei planetare rup de la gurile lor pofticioase și țin viu fenomenul Indie.
Da, Parasite a pătruns în meniul consumatorului neavenit ca Indie Film (Film independent).

Până să câștige TOT la Oscar și la festivalurile care îl preced, producția coreeană a fost tratată ca un indie; rula în miros de pipi într-o sală obscură, ocupată pe zecime. În marile cinematografe din mall-uri, au închis casa capodopere romantico-dramatico-amuzante despre revoluția apei calde și păsuirea penisului care slobozește magie.
Continue reading

Roman Young Adult Fantasy (fragment)


Autor: Gelu F. Achiș

Nu era chip în sala de mese pe care să nu se fi întipărit groaza. Dangătul clopotelor venit la scurt timp după avertismentul nou-venitului îndepărtase orice dubiu. Ceva foarte grav se întâmpla în satul lor.

Bărbatul nu-și mai pierdu timpul cu alte explicații. Mesajul său fusese recepționat. Se răsuci pe călcâie și părăsi Casa Luminii. Sora Weda rămase neclintită, cu o expresie vulnerabilă pe chipul ei ascuțit. Orice urmă de severitate și demnitate dispăruse din atitudinea ei. În clipa aceea arăta ca o femeie bătrână și speriată.

În tăcerea care se așternu între toți cei din sala de mese, pe fundalul produs de dangătul clopotelor, se auzeau undeva în depărtare strigăte, țipete și tropot de cai. Șocul se spulberă în clipa în care copiii cei mai mici izbucniră în plâns. Surorile își veniră în fire și se împrăștiară printre mese, încercând să-i liniștească pe orfanii speriați.
Continue reading

Scutură Cruci (I)

Pădurea merilor cocoșați se aprinde la capăt într-o spuză de broboane. Sunt măceșii opăriți în asfințit, o armură de sfere incandescente care înzăpușește fruntea izlazului. Ștefuț expiră zdrențe de plămân. Privește înapoi Grobiștea Arsă și Casa Veche, unite ombilical prin albia gârlei. Din uscăciune se înalță sclipiri de sare și sticlă pisată. Mângâie moțul soarelui, se retrag în albie, țopăie nervos până întregul izlaz se cufundă într-o pâclă aurie.

Între pâclă și limpezimea cerului au rămas doar el și Mirana. A renunțat să-i mai urmărească silueta atunci când i s-au inundat ochii cu sudoare. I-a vărsat peste bombeuri până i-a rămas privirea lipită de pământ. O aude și o miroase, suficient ghidaj. După o zi de țopăit câmpenesc, Mirana miroase a levănțică și cireadă. A uger dodoleț scăpat dintre palmele proaspăt cremuite. Numai în glas și-a păstrat curățenia: „Ștefuuuț! Hai, Ștefuț, că am ajuns!”
Continue reading

Aventuri în Leordeni – Bucătărie și femei


Când m-am mutat în Popești Leordeni, toamna trecută, am observat lipsa trotuarelor: pedestrașii locatari ai cartierului dormitor împart fâșia de asfalt cu aceleași drepturi și viteză ca automobilele. Cum rămâneau, pe meleaguri câmpenești, Daciile 1310 împotmolite în cirezi. Același fenomen, dar corporatiști în loc de vaci.

Și am mai observat că singurii șoferi care simt nevoia să claxoneze sunt femei. Uite gloata, uite drumul, uite luna, uite carul – totul se mișcă încet, ușor de înțeles. Uite că nu. În mintea femeii se reiterează Testul Trinity dacă nu își înfige tocurile în claxon. Mă refer doar la femeile din Leordeni și nu sunt misogin, le înțeleg graba și panica.
Sfârșitul toamnei, veneau zăpezile alea mari în cartier, iar femeile nu știu să schieze.
Pentru că nu ninge în bucătărie.

Să vă faceți idee despre bucătăria leordenină, o anecdotă cu un băiat pe care îl cunosc bine și greutățile sale pantagruelice:
Continue reading

De ce românii au nevoie de naționalism

  • Contextul ideal: O lume laică, educată, în care rațiunea și curățenia sufletească au abolit orgolii, frustrări și prejudecăți. O lume în care oamenii se nasc egali, cele mai bune idei sunt unanim acceptate datorită bunățeniei, iar umanitatea, într-o toleranță feciorelnică, dospește non-segregaționist binele universal, cu progres tehnologic, speranță de viață sănătoasă și îmbucurătoare pentru măcar 150 de ani. Da, dacă toată planeta s-ar axa pe propriu-i bine, cu trai sănătos, investiții în programe sociale, tehnologie și genetică, am trăi ăhăhăăă… cu toții fericiți 100-150-1500-infinit.
  • Contextul general: Evoluția umanității nu s-a realizat prin consens ci prin conflict. Nu am progresat in armonie cu vecinul, ambiția de a-l depăși ne-a trimis de pe ogor în fabrică și de pe Pământ pe Lună. Noi suntem oameni datorită inteligenței superioare care ne-a permis să inventăm, să confecționăm unelte și să ucidem. Am ucis, am eradicat specii, marile popoare au aj… evident unde bat. Nu vă coafează contextul general, natura umană? Înjurați-l pe William Golding, dar tot prădători hrăpăreți sunteți.

Opțiunea – “Eu sunt una cu universul, cel mai pacifist vegan, nu aș ofensa un purice.” Îți permiți să fii așa numai în sânul prădătorilor hrăpăreți. Fără ei, te mâncau în urmă cu multe milenii onorabilii purici.

  • Contextul actual: Politica externă este pentru mulți (mă includ) confuză. Avem păreri, părerologi, teorii, doctrine. Dacă ignorăm harnelile intracraniene, impresia ipohondrică a unei presiuni exercitate de un corp care de fapt nu există (creierul, hăhăhă), realizăm că majoritatea teoriilor sunt ca o șurubelniță în penis: Ar avea loc, dar nu e rostul ei acolo.
    Continue reading

Americanizare și integrare în obsolete

Am cunoscut de curând un tânăr inteligent și eficace pe feuda sa, care nu avea habar cine este Mircea Dinescu. Nu-i auzise vreodată numele acest prăselnic tânăr de 20 de ani. Nu cunoștea și nu cunoaște (m-am retras subit din conversație) scriitorul Mircea Dinescu, jurnalistul, revoluționarul, bucătarul, omul Mircea Dinescu. În oblongele glisări ale telefonului deștept (smartphone swipe, dăăăh), pe tânărul model nu l-a încercat vreodată curiozitatea revoluției din 1989.

Nu am ales exemplul negativ, vorbim despre un reprezentant de seamă al milenialilor, un tânăr de succes care muncește, învață, trăiește pe cont propriu. Ba mai ține și discursuri motivaționale în fața altor sute de mileniali. Tot respectul! Doar că nu a auzit de Dinescu. Și nici de termenul “antisemit” – a întrebat fără jenă într-o discuție amicală despre bizarul termen: antisemit

Nu vreau să acuz, doar identific fenomene intrate în obișnuință, la care boșorogul din mine încă nu s-a adaptat. Acest tânăr model trage în spate o pleiadă colorată de minți efervescente, viitorul țării… viitorul cuiva. Tineri inteligenți care au acces la educație și citesc! Citesc poate mai mult decât am făcut-o noi, boșorogii. Pentru că nu mai au maidane să bată mingea, nu mai au țăvuști și cornete, nu mai au capre. Au internet integrat în scutec și smartphone ca prim părinte. Or fi 50% analfabeți funcțional, dar 70% petrec minimum 6 ore/zi cu ochii în telefon (nu zic eu, au măsurat experții).
Continue reading

Cripto

Neluș îl trage pe Marcu de braț până în dreptul curții cu gardul surpat.
– Păcat!
– Eh, facem altul.
– Lasă gardul. Păcat de maică-mea. S-a necăjit cu zilele din cauza miliției. Le zic așa dintr-un adevăr, nu din ură. Tot milițieni au rămas…

Goliciunea curții avea un miros de râncezire diluată în uitare; asemeni unui cufăr deschis după zeci de ani. Pe Marcu îl furnica repulsia la fel ca în prima zi, când l-a cunoscut pe bunicul Miranei în barul cu igrasie. Neluș are ochii umezi, pofticioși. Îl strânge de braț și arată spre pustiul curții ca spre o comoară îngropată:
Continue reading

Aventuri în Leordeni – Intro

În Popești Leordeni nu există școli, licee și trotuare. Unii îl numesc un “cartier dormitor” sau viitorul ghetou al Bucureștiului. Până să-l pășească tremurânzii încălțați în pungi, mă hrănesc din absurdul ce-i umple zările: supradoză de kitsch sau suprarealism? Botezatu Beauty Center, Chic Boutique, Classic Beauty Lounge sau Kitty Beauty Salon între aprozare care vând găini, brânză, cuie și porumb fiert.

Peste genele false de beauty kitty se așterne cimentul șantierelor care separă Leordeniul de pălămidă. Este un sat cu blocuri și metrou. Universul David Lynch cu iz de copită arsă; Te scurgi într-un delir inoperant căutând potcovăria printre termopane și alarme.
Continue reading

Vedeți-vă de PISA voastră!

În fiecare an, trăim câteva zile de revoltă cât se rostogolesc prin presă rezultatele PISA. Revolta crește în fiecare an pentru că scorurile PISA scad. Suntem în jumătatea aia rea a lumii; tot jumătate dintre tinerii noștri sunt, oficial, analfabeți funcțional.

Mesajul mistreței de la Învățământ: “Nu trebuie neapărat să ne îngrijorăm de această evaluare a testelor PISA, e o evaluare internațională. Accentul nu cade neapărat pe ce știu elevii, ci pe aplicarea cunoștințelor în situații concrete de viață.”

Corect! Este o evaluare internațională, nu contează. Să-și vadă de PISA lor! Noi știm că aici, între noi, suntem cei mai deștepți din lume. Iar elevii noștri știu multe și știu treburi importante, savanterii grele, nu mezelicuri aplicabile în situații concrete de viață.

Ultimii 30 de ani ne-au convins că în România învățământul este un moft, nu a contat ce halcă de carne ocupă scaunul de la minister. Românii care au învățat mai mult au făcut-o singuri ori “la privat”, nu în băncile gratuite ale statului. Statul român a produs premianți care, la câțiva ani după terminarea școlii, nu mai știu pe ce planetă trăiesc și se pierd în fraze mai lungi de zece cuvinte. La fel cum s-a întâmplat și înaintea celor 30 de ani pomeniți, doar că nu urla PISA la noi “Băi, proștilor!”
Continue reading

Plăcinta cu dovleac

Mama ta știe să-ți facă plăcintuță cu dovleac.
Mama mea e fugăreață cu un petic după sac.
De m-ar prinde sub fuior să îmi coasă fir cu dor,
Coasă rece și tăioasă sub bărbia mea de drac,
Perpelit ș-mpielițat – curge sufletul în sfincter de fecior:
Prost și depravat!

Te-am vrăjit că sui în pod să scriu rime dichisite
Dar suii să mă ascund de teluric și să plâng,
Fi-mi-ar peticul al dracu peste plăgi de prunc cărunt!
Niciun pântec nu m-ar ține să îmi crească stalactite
Din mucii lui Jung.

Continue reading