M-a dezamăgit, plictisit, enervat şi plictisit din nou, timp de două ore.
Scenariul pare scris de un licean abţiguit, pasionat de conspiraţii prostuţe. În permanenţă veţi fi chinuiţi de întrebarea “De ce a făcut aşa ceva?”
Personajele acţionează de multe ori ilogic, artificial, forţate să urmărească un fir fatidic. Forţate de cine şi de ce… nu avem habar.
Falsitatea descrie perfect şi jocul actoricesc. Personaje mai fade şi secătuite de carismă am văzut doar în producţiile low budget, notate cu mai puţin de 4 pe IMDB. Nu este cazul aici, Inferno a spart un buget de 75 mil.
Mare parte din vină o are şi dialogul pueril, lipsit de orice sclipire sau originalitate.
Banalităţi, clișee, cuvinte smulse cu forcepsul şi aruncate aiurea în conversaţii care-ţi scurtcircuitează sinapsele.
Colac peste pupăză, am asistat la probabil cea mai slabă prestaţie a lui Tom Hanks. Timp de două ore a lăsat impresia unui bunicuţ obosit şi plictisit de atâta actorie. Blazare, indiferenţă, câteva grimase scremute pe fălcile neobişnuit de durdulii. Parcă le arăta nepoţilor primii paşi spre actorie, în timp ce întorcea burgerii pe grătar.
Nu m-a încercat în vreun moment empatia, nu am reuşit să mă implic în acţiune, să îmi pese câtuşi de puţin care sunt “ăia bunii” şi cine a mai murit.
A fost pentru prima dată când am terminat imensa pungă de pop-corn, înainte să ies din cinema. Am mâncat de plictiseală.
Inferno a terminat ecranizarea lui Dan Brown – ultima ţiglă, şi cea mai strâmbă, a fost aşezată pe acoperiş. E gata! Genul de casă pe care o vizitezi o singură dată în viaţă. Pleci cu un nod în gât şi limba amară.
Dacă în aşa ceva s-au investit 75 de milioane, îi cred în stare pe oamenii ăştia să facă un film după Biblia lui Igor.
