Seven Samurai (1954) şi Onibaba (1964), două filme japoneze lansate în S.U.A.
Deşi genul artistic şi subiectul central diferă complet, cele două producţii mi se par înfrăţite, extrase şi dezvoltate din aceeaşi esenţă. Ambele sunt fresce, călătorii în sălbăticia Japoniei medievale.
Dacă pentru Onibaba avem o încadrare temporală expresă, uşor deductibilă din naraţiune –
Capitala Kyoto a ars din temelii, totul fumegă mistuit de războiul celor doi împăraţi. Poporul înfometat, muribund se agaţă de fiecare smoc verde, de fiecare ciot. Se valorifică orice zdreanţă sfâșiată, cizmă tocită, căciulă îngăurită. (povesteam aici) – în cazul celor şapte samurai putem doar bănui perioada. Apăruseră armele de foc, dar totuşi erau nişte rarităţi. Adică după 1543, anul când portughezii le-au arătat că sabia, oricât de ascuţită, nu este chiar vârful tehnicii militare.
De ce abordez subiectul celor două filme? M-a impresionat cadrul general comun, imaginea ţăranului japonez în epoca medievală. Parcă smuls dintr-o altă specie, nu aceeaşi cu a ţăranului român.
Cum îşi prezintă japonezii anilor 1950-1960 strămoşii din urmă cu patru secole?
Se execută un memorabil crescendo apocaliptic, un dans lugubru în care s-au prins scheletele însufleţite, foste progenituri ale speciei umane.
Dezumanizarea! Zdrobirea trupului şi a sufletului între fălcile indigenţei.
În ambele producţii japoneze, ţăranul este un hoţ, un parşiv, un laş, un criminal dispus să ucidă răniţii de pe front, doar pentru a le fura hainele. În ambele producţii, ţăranul a depăşit cu mult graniţele compasiunii, de ambele părţi ale ecranului. El este scârbavnica brută atât în pixul scenaristului cât şi în mintea spectatorului. Câteva scene incipiente sunt suficiente pentru a transforma empatia în dezgust şi furie.
Diferenţa faţă de imaginea ţăranului român în filmele noastre? Tot ce am prezentat mai sus. Păgubitul sorţii care îndură orice, ţine capul sus şi sufletul curat, în antiteză cu păgubitul care se schimonoseşte în ceva exterior speciei umane. Neînfricatul care îşi ia furca din pod şi alungă oştirile inamice, comparat cu laşul parşiv prezentat mai sus.
Nu văd de ce ţăranul japonez al secolului al XVI-lea ar fi dus o viaţă mai grea decât al nostru. Starea de război reprezenta normalitatea, iar meiul drămuit de japonezi pe fiecare gingie echivala poate rădăcinile noastre şi scoarţa de ulm fiartă. Şi atunci?
Cum de strămoşii nostri au fost câteva trepte evolutive peste ai lor, iar astăzi…
