In lumea lui Pinocchio, n-am mai avea loc de nasurile noastre
Am citit mai deunăzi o postare în care autoarea scria că atâta vreme cât minciunile nu cauzează suferință sau încalcă legea, i se par amuzante și binevenite. Ceea ce mi-a amintit de ceea ce m-a învăța tatăl meu în copilărie – și anume că există minciuni acceptabile, ba chiar necesare din punct de vedere social, și minunciuni inacceptabile – pentru care omul merită crucificat. Din prima categorie fac parte afirmații de tipul – ”draga mea, ce bine îți stă rochia” sau ”abia aștept petrecerea de firmă de Crăciun” sau ” Dacă te întreabă cineva ce ai în casă, să spui că nu ai nimic. Așa te păzești de hoți”. Din cea de-a doua: ”Dar te iubesc!”, ”Nu, nu ți-am luat eu mia de Euro din sertar!”, ”Secretara are 50 de ani și se îmbracă într-un sac de cânepa care nu lasă nimic la vedere.”
Ce mască alegi azi? Binevoitorul, importantul, iubitorul, furiosul?
Deși ceva din mine (unii l-ar numi suflet) s-a revoltat din toți rărunchii împotriva acestei idei, m-am adaptat și am spus minciuni. Mi-am mințit părinții că am pierdut un nasture (când eu de fapt, îl înghițisem). Mi-am falsificat notele în carnet pentru a masca o corigență. Mi-am mințit șeful că mă simt rău doar pentru că în ziua respectivă am vrut să stau acasă. Mi-am mințit iubitul că îl iubesc doar pentru că mi-era teamă de singurătate.
Până când, mi-am dat seama că, amuzantă sau nu, o minciună este o minciună. Este un act de dedublare față de noi înșine, o neasumare a propriei ființe. Un consum enorm de energie – pentru că, odată, minciuna trebuie construită și menținută și, apoi, induce un sentiment de vonovăție căci, nu-i așa, părinții noștri ne-au învățat că ” e urât să minți”. O știu din proprie experiență, și ei sunt niște mincinoși în anumite ocazii. Fără a mai pune la socoteală faptul că minciuna induce un orizont de așteptare fals celui căruia îi este servită.
De ce nu i-aș spune iubitului că cina va fi gata în 45 de minute în loc de 15? De ce i-aș spune unei prietene că arată bine în rochia fucsia când, de fapt, o dezavantajează? De ce nu i-aș spune partenerului de business, cerându-mi scuze bineînțeles, că voi întârzia la întâlnire cu douăzeci de minute în loc să îl anunț că acum parchez mașina și că ajung în cinci minute?
Intr-o societate în care oamenii ar fi ei înșiși, fără să poarte măști, în care copiii ar fi iubiți necondiționat, fără să fie ”învățați” că iubirea și acceptarea sunt direct proporționale cu capacitatea lor de a le face pe plac celorlalți (”dacă mânânci toată prăjitura, te las să te uiți la televizor”) minciuna ar fi superfluă. „Dar asta este societatea în care trăim”, vei spune. ”Toată lumea procedează așa”. Degeaba! Este o doar o scuză. Sau o altă miciună. Așa că, te rog, încetează să mă minți frumos! După acum Oceanul este format din picăuturi de apă, societatea este formată din oameni. Dacă fiecare picătură din Ocean ar deveni apă dulce, întreaga întindere de apă și-ar schimba alcalinitatea. Imaginează-ți ce s-ar întâmpla dacă fiecare om ar spune adevărul!
A.G. Billig este scriitoare, performer și prezentator de emisiuni radio și TV. Este autoarea volumului de proză scurtă ”4 Uși și Alte Povestiri” publicat de Editura Data Group
Cred că majoritatea dintre noi, nu mai vorbesc de femei, ar trăi într-o continuă depresie – e mult mai ușor să-ți păstrezi imaginea și universul pe care le-ai construit despre tine și în jurul tău când lumea știe să te mintă frumos.
Nu e o chestie cu care noi ne-am născut ci o evoluție socială care ne protejează cred de un conflict foarte dur cu noi înșine și lumea din jur. Uite ce se întâmplă în mediul online unde convenția (pfua ce idee de articol) asta încă nu există – vezi cât de dure sunt replicile și cât de intense sunt traumele de moment sau nu provocate de genul ăsta de discuții în care fiecare spune ce vrea și ce poate?
De acord nu e ceva cu care ne-am nascut, este ceva artificial. Discutia este mai lunga si mai profunda de atat insa, am scris in mod intentionat doar atat. Prefer un conflict dur cu mine insami, la un moment dat, care sa ma ajute sa aflu cine sunt si ce vreau, decat o dulce minciuna. Conflictele verbale si fizice sunt generate, zic eu, nu de nucleul fiintei umane, pe care il vad bun si pozitiv, ci de ego. Daca am face curat si ne-am accepta asa cum suntem, in interactiunile interumane n-ar mai fi loc de violenta. Pentru ca ne-am acorda noua si celorlalti libertatea de a fi autentici si nu am mai lua lucrurile la modul personal
Interesant articol si… Bun venit pe Reactii! 😉
”dacă mânânci toată prăjitura, te las să te uiți la televizor”
:)))
Eu ii spun la copilul meu fix invers. Daca NU mananci (toata) prajitura, te las sa te uiti la TV.
Cum sa incurajez si sa motivez copilul sa manance dulciuri? :-))
Ar fi multe de zis legat de minciuna. Eu cred cu tarie ca minciuna – ca si adevarul de altfel – face parte din modalitatea noastra de a interpreta lumea inconjuratoare (de a-i da o valoare si semnificatie).
Exista atatea tipuri de “minciuna” cata imaginatie avem sa o categorisim si interpretam. De multe ori granitele dintre minciuna si adevar sunt atat de subtiri, incat nici nu le putem deosebi una de cealalalta. Ajunge doar sa ne raportam la sisteme de valori diferite, pentru a identifica in adevarul autentic al unui crestin de exemplu, o mare minciuna pentru un muslim. Valorile la care ne raportam, nici nu trebuie sa fie atat de diferite ca sa avem probleme cu interpretarea si identificarea minciunii. Ajunge doar sa comunice un barbat cu o femeie, din acelasi sistem de valori, ca sa descoperim ca adevarul unuia poate fi interpretat ca si o minciuna de celalalt.
Eu consider ca “minciuna” este doar o alta forma de interpretare a perceptiei umane, care impreuna cu adevarul creaza imaginea completa despre realitate (ca si true and fals, bine si rau, frumos si urat). Imaginatia si fantezia nu sunt nimic altceva decat niste “minciuni” inventate de creierul nostru, pentru a completa tabloul nostru despre realitate si a compensa experientele traite in lumea “reala”.
Orice “minciuna” ascunde in ea un potential de “adevar”.
Si fara “minciuna” practic nu ar exista procesele evolutive.
In plan emotional si intelctual, mai consider ca un balans sanatos intre minciuna (fictiune) si adevar, echilibreaza fiinta noastra. Excesul de minciuna in schimb ne dezechilibreaza.
Este ca si cu otrava: prea multa ne omoara, fara ea ne imbolnavim, iar in doze potirivite ne echilibreaza si insanatoseste.:))
“După acum Oceanul este format din picăuturi de apă, societatea este formată din oameni. Dacă fiecare picătură din Ocean ar deveni apă dulce, întreaga întindere de apă și-ar schimba alcalinitatea. Imaginează-ți ce s-ar întâmpla dacă fiecare om ar spune adevărul!”
Asa imi imaginez eu sfarsitul civilizatiei umane si oricarei forme de viata pe pamant.
“Este ca si cu otrava: prea multa ne omoara, fara ea ne imbolnavim, iar in doze potirivite ne echilibreaza si insanatoseste.:))” Daca te referi la homeopate, acolo substanta nu mai e prezenta.
Hary, văd că ai revenit în forță :))) Dispăruseși câteva zile și mă gândeam la numărul mare de comentarii pe care o să le lași când o să revii, având în vedere artiolele din ultimele zile.
Olivia, nu, nu ma refeream la homeopate, ci chiar la otrava, sub forma de substante toxice pentru organism.
Se stie inca din antichitate: doza face diferenta intre otrava si medicament!
Asa e si cu minciuna:))
Sergente,
depinde cum te gandeai la comentariile mele, cu groaza sau cu nerabdare? :)))))
Cu nerăbdare, bineînțeles :)). Îmi face o deosebită plăcere să citesc viziunea ta asupra spiritualității și a lumii, în general.
“Intr-o societate în care oamenii ar fi ei înșiși, fără să poarte măști”
Pentru asta, ar trebui sa nu mai existe femei. E singura conditie.
Ok Alin, am prins retorica, femeile e de cacat, dar care e solutia? Sa mori singur? Sa te reorientezi sexual…explica-mi sa inteleg si eu care ti-e planul…
Reorientarea sexuala cred ca a fumat-o demult 😉