Amintirile lui Dovlecel Gicuțu, bucătar din Muereasca
Băi, fraților, eu toată viața am avut lipici la femei. Dar am jucat la categoria grea, că mie așa-mi place, să am în ce infige dragostea. Nu ca agaricii ăștia cu pedale de-și vâră acum bemvieu-n căminu’ cultural și agață o adunată de pe gârlă, 45 de kile în viu.
Vreau să-mi vibreze bătătura și să răgușească pe gard cocoșii ca de sfârșitu’ lumii când îmi bate vânjoșenia-n poartă. Bucătar de renume în comuna Muereasca, am știut de fiecare dată cum să le penetrez la suflet cu un caltaboș, un iaurtshake, și le-am muerit pe toate.
De departe cea mai mare provocare a fost una a lu’ Ursuloaia. Fată bună, de caracter și de casă. De casă mare, încăpătoare și rezistentă, că nu degeaba i-a botezat lumea “ai lu’ Ursuloaia”. Gagia nu cuvânta multe, dar te atrăgea prin prezență. Așa cum atrage Soarele planetele în jur. Răsufla odată cu pământul. Frunza, firul, ramul, toate se prefăceau în țărână sub pasu-i de zeiță. Dacă s-a culcat lanul de porumb când a strănutat..atât de respectată era. Păi ce vorbești, frate? Asta era FEMEIA.
Normal, când mi-a scos-o destinul între ochi, dragoste la prima vedere. Nădușeam și nechezam noaptea în somn de atâta îndrăgosteală, cu visele terfelite între pulpele ei. Râvnea toată comuna la carnea ei. Curgeau apele din cămășile tovarășilor numai când pomeneam de Ursuloaia. Niște viței așchilopați, nu tauri ca mine. Ar fi vrut toți să pună gura pe uger, dar niciunul nu s-ar fi încumetat să vâre căpățâna printre picioare.
Avea gagicuța asta a mea un talent special. Vorbeau toți, că dacă sare de cur în sus peste un dovlecel, face magie. Dispare dovlecelul. Băi, las-o! Cu asta m-a băgat deja în toate boalele. Am mai văzut eu la Muereasca din astea, dar cu nuci, castraveți, ouă de câță, femei talentate, de toată isprava. Dar de nivel dovlecel, nu se mai pomenise. Cum să o convingi pe asta să te iubească, frățioare? Era aleasa, impozanta, suprema!
Băi și exact când să dau bir cu căpiații, m-a trăsnit dășteptăciunea-n creștet, de ziceai că m-a scuipat Ăl de sus, nu alta. Doamne, iartă-mă! Pupa-ți-aș tălpile, Doamne, că m-ai făcut dăștept când bâjbâiam prin neștiință! Mi-am adus aminte atunci cum făceam bani de alviță vara, în bâlci la Dăbuleni. Îmi luam viteză, mă aruncam vreo 2 metri-n sus și spărgeam lubenițe între fese. Ăsta a fost talentul meu din naștere. Cum unii se nasc să fie doctori, ingineri, tractoriști, eu m-am născut tare de cap și de cur.
Mulți m-au luat în derâdere până atunci, că ăla ce am eu nu e mare talent. Dar pe-a lu’ Ursuloaia am făcut-o fleașcă. Oi fi tu meserie cu dovlecelul, da’ uite ce fac eu cu lubenița! Vedeți voi, atunci când îți găsești jumătatea, nu mai contează ce zice lumea. Că ai dubluveu sau dacie, facultăți sau șapte clase, că nu-i tunsă și nici mare; de toate uită femeia când te strigă Bucă Tare.
Peste un an a dat gagia jos câteva kile, nu stiu exact câte, da’ cam cât râcâi de vreo 2-3 ori cu lama pe sub șorici. Și m-a lăsat cu lubeniță cu tot. S-a lăsat și de dovlecei, dar tot talentată a rămas. Ursuloaiooo, cum să mă trădezi, magiciano?
