Ieri am gătit ăl mai aprig gulaş, la buza râului, între colţii muntelui. Şi de ce să toc ceapa mărunt ca neghina acasă, la căldurică? Nu se face aşa. Ceapa se taie corect la limita îngheţului; într-un vânt care după ce-ţi usucă urechile şi-ţi atârnă ţurţuri de nas, îţi azvârle două linguri de nisip şi prin blide. Să aduni bob cu bob, Cenuşăreasa style.

“Nu, coane! Cum să tai ingredientele de acasă? Eu vreau să pozez ceapa întreagă, printre pietre!”

Dar nu-i bai, lăsaţi viforul să mă pătrundă! Fraţii mei amerindieni mă strigă BucăTare.

Azi am preparat sărmăluţe cu urdă, în foi de ştevie. Şi îmi dă pasionatul de cepe rătăcite printre pietre două legături de ştevie cu nişte frunzuliţe pipernicite, ca de salcâm. Mi-a trebuit microscop să le aleg şi să împăturesc umplutura.
N-ar fi asta o problemă, dar după două ore de pigulit verzăciuni, simţi cum te transformi în erbivor.

Exact acum când dă căldura şi îşi leapădă căprioarele blăniţa. În loc să admir carnea proaspătă, o să îmi fugă ochii după precupeţele stafidite şi îmbrobodite – Muaaa, ce ştevie sexy are băbuţa aia! O vreau!