“(…)
O lună mai târziu, am reluat filmările pentru Dracula’s Kitchen. Despicam valurile într-un coteţ de tablă, energizat cu motorină, înjurături şi pumni în cârmă. Plutea, ignorând fizica bunului simţ, ba mai mult, răzbea încăpăţânat prin curentul Dunării.
Are patru decenii de la ultima vopsea, pute a ulei ars, iar rugina l-a mutilat în hidosul bălţii. Îl doare-n pupă. Pufăie nervos fumuri întunecate, transpiră picuri de pucioasă, îşi zdruncină şoldurile în grinduri şi plauri.
Vlad şi-a înşurubat tunul de wild-life şi vânează himere deconspirate în legendele ghizilor. Aparatul foto turuie rafale de mitralieră spre puiul de acvilă plecat la cules de şobolani. „National Geographic scoatem aici, coane!”
La buza unui liman acoperit de stuf, o babă-şi spală zdrenţele printre nuferi. Aruncă doi paşi în larg, apoi trage îndărăt chiloţii lăbărţaţi în potrivnicia valurilor. Îi ridcă, umflaţi cu apă ca o pungă de plastic, le analizează sclipirile în soarele văratic, îşi clatină capul şi mormăie dezamăgită. S-au golit prea rapid prin puzderia de găurele. Ciuruiţi de timp şi vânturi, şi-au pierdut eleganţa, curbele luxurioase s-au pleoştit, seamănă mai degrabă cu un petic de năvod. Aruncă doi paşi în larg, apoi trage: şi-a scos năvodul la vânătoare de fâţe.
Coteţul nostru plutitor a desenat curbe de păcură printre ferigi şi boboci de raţă. Stufăraia şi florile înnodate se coagulau în muşuroaie forfotitoare, adăposteau mormoloci, pui de păsări şi de şerpi. Până când jivinele creşteau, îşi pulverizau cuibul peste luciul etern, şi îşi aflau desăvârşirea între nori sau pe sub pietrele din adâncuri.
Tunul lui Vlad de-abi mai urmărea degetul sprințar al ghidului. Ne-a înşirat cu remarcabilă dezinvoltură câteva sute de specii – înaripate ori nu – şi liste interminabile despre viaţa şi obiceiurile lor, plus anexe şi anexe la anexe. Obsesia şi intruziunile ornitologilor sunt exemplu de asiduitate pentru ageamii oricărui serviciu de informaţii.
Salata de verdeţuri, pene, mâl şi ouă clocite s-a dizolvat în spume cu iz de borhot. Roiurile de tăuni mi-au înroşit ceafa până la sânge. Se bucură nenorociţii – le aud bâzâiala de izbândă, hăhăitul festiv saltă coama sălciilor ca pletele unui rocker căpiat.
Pe o insulă pustie păşteau nişte măgari. Ceva fire de buruiană flocăită de vânt, printre nisip împuţit de scoici putrezite. Măgăruşii sunt pe insulă de anul trecut. Acolo au iernat, s-au hrănit, s-au iubit şi au făcut puiuţi cu blana creaţă şi bălegoasă. Puiuţi care vor creşte si se vor iubi între ei, fraţi cu surori, şi vor făta la rândul lor noi generaţii de urecheaţi vânjoşi.
Poate îi va adopta totuşi o familie de săteni inimoşi. Şi le vor tăia copitele care au crescut lungi şi încovoiate ca opincile de spiriduş irlandez. Măgăruşii sunt dornici să plece: atunci când aud o barcă în apropiere, vin la mal şi te privesc cu ochii mari şi duioşi. “Salvează-ne, ia-ne de aici! Ne-am săturat de ciulini uscaţi, de tăuni şi incest!”
Spre înserat, coteţul ruginit a acostat în moţul unei fâşii nisipoase, recent dezvelite de ape – Sfântul Gheorghe, cel mai nou pământ românesc.
Ne-am descărcat recuzita în căruţa unui cal leşinat, cu spinarea surpată de ani si ciomage. Vântul împinge în şagă un plop tremurător, e singurul trufaş între arbuşti casanţi. Se-aruncă vulturi suri din castrele de nori, iar stuful se îndoaie peste grauri.
Am zăbovit mai multe minute pe un ponton ancorat de funii şi araci înfipţi în mâl. Pe fundul unui ochi limpede, îşi legăna coada un peştişor argintiu. Încerca să-şi îndese branhiile prin gaura unei tigăi împotmolite pe jumătate. E ambiţios; se răsuceşte ca un burghiu, îşi agită aripioarele năzuind să perforeze tabla.
Pe burtă poartă un cârlig de pescuit, cochetă podoabă – bombardează luciul apei cu străluciri de diamant. Asfinţitul îmi perpeleşte ceafa, iar eu rătăcesc prin băltoace. Nu mai disting detalii. O dâră de ulei ars s-a scurs din coteţul pârţâitor şi mi-a acoperit ochiul de apă într-o plasă negricioasă.
(…)”
* Fragment din Introspecţiile unui cocoş
