– La chinezesc? La libanez? Italian, indian, mexican?
– La terasa de lângă bloc. 3 mici, 3 beri şi hai să ne vedem de treabă.

Am prieteni care-mi seamănă pe alocuri, probabil de-asta ne-am şi adunat în timp. Un punct de congruenţă este apetitul pentru nou. Hai să încercăm ceva nou! Dar aia cum o fi, a? Ia să vedem. Cele mai amuzante mi se par însă aventurile bucureştene în care descoperim mâncăruri noi. De exemplu, bucătăria indiană “descoperită” seara trecută.

Majoritatea preparatelor erau din carne de pui. Super! Sunt pasionat de aripioare picante de pui, hai să vedem cum le fac indienii. 5 minute după ce le-am comandat:

“Aaa, ţin să vă anunţ că aripioarele durează foarte, foarte mult. V-aş sfătui să comandaţi altceva…”

Străin de scenariul în care nişte aripioare de pui prăjit durează mai mult decât alte kulcha taj bombaiuri din meniu, fac ochii mari şi lăcrimoşi spre domşoara chelneriţă.

“Da, durează foaaarte mult aripioarele. Sunt din meniul internaţional, să ştiţi.”

N-am mai intrat în detalii, deja eram lămurit. Nu aveau aripioare, erau stricate, sau cu strat de 10 cm de gheaţă, aruncate prin fundul unui frigider Framasutra.

Păi atunci, dacă tot am venit la restaurant indian, un Carlsberg la halbă, vă rog! Şi atât.

Prietenii îşi comandaseră oricum jumătate din meniu, nu mai aveai unde să arunci un bob de orez basmati pe masă. La final, au fost încântaţi de ce-au mâncat, chiar entuziasmaţi (probabil de la berea Cobra – specialitate indiană).

Nu vreau să vă mint, am gustat şi eu câte puţin din fiecare “dish” şi am rămas indiferent şi rece. Şi nu a fost neapărat vina restaurantului. Dar mă impresionez mai greu ştiind că s-au cumpărat sute de kg de pui dintr-un depozit (pui fără aripi, evident), au spârcâit peste el un sos cu nşpe arome de nu mai ştii care de unde vine, şi foarte iute, ţi-au mai pus lângă două linguri de orez şi i-au înzecit preţul. Tare!

Nu sunt absurd, să visez într-un restaurant indian pui aduşi vii cu avionul, după ce au fost mângâiaţi pe tâmpla unui orfan din mahalaua Mumbaiului. Dar nici să fiu încântat de celebrul piept pompat cu hormoni, ajuns pe raft la 3 săptămâni după eclozare. Îl mănânc de nevoie. Acum să mă şi uit la el ca la o artă culinară, pentru că are sos, şi să îl plătesc ca pe raţa sălbatică, parcă nu aş vrea.

Şi sunt sătul de sosuri din astea misterioase. Unele atât de iuţi încât acoperă orice gust. Şi cu arome exotice. Cât mai multe, cât mai nebănuite. Nu are gust puiul gonflabil? Dă-l prin sos. Probabil şi o talpă de pantof lăsată la macerat şi condimentată cu răşini din astea orientale devine delicatesă.

Data viitoare merg la pizza. Dar nu orice pizza. Merg la italienesc, în Centrul Vechi. E făcută cu făină de Florence, coaptă cu lemn de fag importat şi servită de un burtos care seamănă cu Super Mario. Deja mă simt mai italian ca Răducioiu.