Noi, românii, am învăţat să fim mai modeşti, mai umili. Caii pe care am galopat lunatici în beznă s-au prefăcut în măgăruşi jigăriți. Am început să zgâriem pământul cu pintenii. Ne-a picurat şi capul dintre nori, nu înainte să aflăm adevărul funest: Ambrozia zeilor nu conţine sânge de dac.

Aşa arată topul mondial. Aşa arată normalitatea, francheţea. De ce ne-am fi imaginat vreodată că ne putem număra printre aceste state/continente?

Pentru aceste state, olimpiada nu este doar despre sport, pace şi înfrăţirea naţiilor, indiferent de limbă, culoare, religie.
Pe lângă acest panseu onorabil, deziderativ – pace mondială şi iubire necondiționată – cei din Top 10 au mai avut o pagină în agendă: etalarea supremaţiei.

Rezultatele sportive pot fi considerate chiar o metodă de expansiune culturală. La finalul olimpiadei, privind clasamentele, au loc schimbări în mentalul colectiv. Se petrec transformări, se redirecţionează percepţii şi se răstoarnă clişee.

Parcă americanii nu mai sunt o naţie de obezi tolomaci, când vezi cele 121 de medalii. Dublu faţă de mămicile lor, clasate pe locul secund.

Fiecare fost sau actual imperiu este obligat să îşi prezinte arsenalul, să alinieze pe tarabă roadele unui popor, eficienţa unui sistem.

Avem foarte mulţi obezi, dar uite cum străluceşte polul opus! Avem milioane de analfabeţi care nu bănuiesc în ce emisferă s-au născut, dar avem şi cele mai multe genii. Indiferent că încep cu “Wang” sau se termină în “ovsky”. Suntem feluriţi, toleranţi şi puternici!

Repercusiunile acestor medalii vor avea ecou în fiecare fundătură. Naţionalismul şi orgoliul britanicilor vor fi alimentate; posibil să se umfle din nou aroganţa şi sămânţa separatistă.