Despre publicul pe care ți-l alegi

Fotografia îi aparține lui Sorin Onișor, cunoscut publicului sub brandul de ”fotograful satului românesc” și a stârnit o avalanșă de comentarii și luări de poziție violente.

Da, cel din apă este mort. Imaginea nu e regizată ci trasă în timp ce copilul povestea sătenilor cum a găsit moșul pe care-l căuta tot satul de 2 zile, ceea ce o încadrează fără nici urmă de îndoială la foto-jurnalism și a fost luată în fața și cu acordul părinților.

Nu vreau să vorbesc despre fotografie aici ci despre publicul pe care și-l construiește un artist. Sorin și-a ales pentru brandul lui fotografic cea mai facilă nișă a publicului român – partea ce abia așteaptă să spună ce țară frumoasă avem de parcă ar fi o victorie personală/partea ce-și amintește cu mare plăcere și nostalgie de copilăria la sat, la bunici/partea pentru care naturalul ruralului e esența românului și soluția la toate problemele capitaliste pe care le avem acum.

Cu fotografii excelente pe tema asta și-a crescut Sorin Onișor un public de câteva zeci de mii de urmăritori. Peisaje splendide, copii murdari de joacă prin țărână, bătrâni cu fața plină de vreme, imagini care transmit căldură, puritate, nostalgie, bucurie. Continue reading

De ce mă lupt cu toți proștii pe net?

Clasa a noua sau a zecea, petrecere de crăciun/revelion să fi fost? Sala aranjată la alt liceu, toți veneam cu chestii de pe-acasă ca furnicile la mușuroi.

Eu aveam o tavă cu două rulade și niște prăjituri bune bune iar colegul de bancă avea și el mâinile ocupate cu altă tavă plină cu d-ale gurii. Cum mergeam noi viteji prin îngheț (eram trei dar al treilea e un fel de Houdini și nu prezintă greutate în povestire), un pic înainte să ajungem, pe-o uliță lăturalnică, intrăm într-o ambuscadă.

În termeni războinici ambuscada e o situație în care forța inamică te depășește substanțial numeric și are și avantajul unei poziții superioare. În cazul nostru ambuscada era un singur individ, postat în mijlocul străzii.

A treia furnică a dispărut pur și simplu la vederea dușmanului, nici până acum nu știm pe unde, iar noi doi am rămas pe loc, cu tăvile pline în brațe și frigul mușcându-ne de urechi.

Individul era monstruos. Vopsit pe față cu tăciune din sobele iadului, c-o blană de fiară pe umeri și colți de urs coborâți pe frunte, c-o bâtă noduroasă bătută ritmic pe gheață pentru efect, era cu un cap mai înalt decât amândoi. Continue reading

Frumusețea ca element definitoriu

Suntem altfel, altfel decât orice formă de viață cunoscută de noi pe Pământ. Milenii de-a rândul gânditorii ne-au distanțat de animale printr-o sumedenie de concepte, de la practicul – folosirea uneltelor – până la abstracțiuni legate de intelect – conștiința de sine, căutarea sensului vieții și multe altele.

Câteva au picat între timp, câteva au rămas în picioare. Pentru mine, cea mai clară și definitorie manifestare a umanismului este frumusețea. Simpla existență a cuvântului frumos ne ridică într-un plan total diferit.

Să aibă leul un răget pentru asta? Să se oprească elefantul să admire răsăritul? Continue reading

Cărți care schimbă lumea?

– Să moară toți castraveții unchiului dacă nu scriu o capodoperă! – am declarat eu hotărât în mijlocul unei discuții, la un pahar de cocktail, în urbea brașoveană.

Percepția generală pe care o lasă scriitorii români contemporani, inclusiv tinerele speranțe răsfățate de sistemul laudei în cerc, este că singurul lor scop este să arate cât de profundă, complexă, lipsită de prejudecăți și tabu-uri le este gândirea.

Nu se uită prea mult la cât de bine stăpânesc cuvintele, la poveste, la subiect, astea-s pe planul doi – dacă ies bine, dacă nu, nu-i bai, dar asta, cu cât de deosebiți și profunzi sunt, e obligatorie.

De asta când a auzit cuvântul respectiv – capodoperă – Dorin a dat dezaprobator din cap, văzând și la mine meteahna de care vorbesc. Eu însă folosisem termenul cum folosește online-ul cuvântul geniu, adică aiurea.

Nu, nu din aia care schimbă lumea, ci o carte foarte bună pe nișa ei, cu succes de critică și de casă.

Carte care schimbă lumea? 

Da, au fost o grămadă, pe vremea când cititul era o ocupație nobilă, îndeletnicire a castei conducătoare. Atunci ideile unei cărți, fie ea de filosofie, istorie, strategie sau beletristică, puteau schimba radical guvernări, politică diplomatică și așa mai departe, prin simplul fapt că influențau factorii de decizie, puțini dar puternici.  Continue reading

La răcoare cu găinarii

Braconieri, hoți mărunți, șpăgi minore, bătăuși și tot felul de găinari de duzină sunt tratați cu indiferență de organele statului. Nu e loc în pușcării, avem pești mai mari de prăjit, n-avem bani să punem poliția la treabă.

Pe mine mă scoate din sărite atitudinea asta și-o consider mai dăunătoare pentru societate decât pești ăia mari de care vorbește lumea. Fiind adept al teoriei geamului spart, mi-e teamă că lăsând în pace pătura cea mai blândă a infractorilor, statul nu face decât să crească baza de selecție pentru criminali înrăiți și să le ofere toate condițiile pentru a face pasul de la una la alta.

Braconieri care bagă în spital sau chiar în mormânt pescari, pentru că au fost lăsați să creadă că apa aia e a lor. Hoți de buzunare care ajung tâlhari, violatori și ucigași. Îi lași în pace când își încep drumul și se întâmplă două chestii mari și late: Continue reading

Generația comunistă trebuie să moară

Lucrurile nu merg cum trebuie în țara asta. O știu eu, o știi tu, o știm toți. Ce nu vrea să știe toată lumea este că noi, ca societate, purtăm o mare parte din vină. Că, indiferent cât de hotărât aruncăm toată responsabilitatea pe clasa politică, două lucruri rămân în picioare:

– clasa politică tot noi o alegem, o suportăm și nu o penalizăm așa cum trebuie;

– respectul față de ceilalți, lege, normalitate și bunul simț social nu depind deloc, absolut deloc, de cine ne conduce.

Și aici intervine realitatea crudă a unei societăți defecte – nu e defectă din cauza mea, a ta, a lui, ci din cauza unui mod de a gândi care ne definește ca întreg. Nu contează că eu și cu tine suntem diferiți, dacă în spatele nostru o mie gândesc așa și, indiferent cât de tare ne luptăm cu acei o mie și strigăm în gura mare că noi suntem altfel, ghici ce? Pentru societate doi dintr-o mie nu contează.

Să ne întoarcem un pic privirea spre generația comunistă – cei educați și munciți în comunism. Sunt ăia o mie de care vorbesc și, fie că-și dau seama sau nu, influențează decisiv mersul societății (la nivelul ultimului sfert de veac) cu câteva principii pe care le au în sânge: Continue reading

Solidaritate, ipocrizie, dublă ipocrizie

E fascinant jocul atitudinilor și părerilor născut din tragedia pariziană. Printre ultimele e și strâmbatul din nas la manifestările de solidaritate.

Câtă ipocrizie revoltătoare – cum putem să dăm atâta importanță unei simple duzini de morți când în Africa sunt omorâți cu miile și nimeni nu zice nimic?

Uite, mie mi se pare ipocrită exact poziția asta și din mai multe motive: Continue reading

Oaia rătăcită e mai mult turmă

De partea tolerantă a baricadei ridicate de ultimul eveniment major, se merge pe ideea unor minți rătăcite, fără legătură cu religia, capabile de crimă și mânate de fanatism. Și se dă și un argument practic – cum ar reacționa un grup de credincioși creștini dacă ar veni cineva să facă mișto de credința lor, cu prilejul unei slujbe.

Înțeleg dorința de a expune un spirit umanist și de a-ți arăta fața de om cu valori superioare dar asta nu ar trebui să contrazică realitatea.

1. Fanaticii, radicalii, sau oricum am vrea noi să le spunem, nu sunt niște nebuni singurei, de tipul alora care nu-și mai suportă șeful și trag cu mitraliera la birou. Radicalismul islamic este organizat și mai mult decât tolerat de guvernele și societățile respective. Acceptat și chiar sprijinit, ăstea sunt cuvintele care descriu realitatea. Sub declarațiile oficiale de condamnare ale terorismului se ascund mișcări de zeci de mii de membri, tabere de educație, rețele întregi și așa mai departe.

2. Când religia dictează într-un spațiu, la începutul mileniului trei, omorâtul cu pietre, nu ai cum să consideri uciderea unor blasfemiatori drept un accident, o întâmplare cu nebuni. Să ataci o credință, indiferent cum sau prin ce, este mai grav decât să te fuți cu vecinul. Iar dacă o societate acceptă că meriți ucisă pentru sex cum pot crede eu că atentatele astea sunt cică rodul nebuniei? Continue reading

Nu s-a murit degeaba, cațelor!

S-a murit degeaba la revoluție.

Păi pentru asta s-a murit la revoluție?

Nu trece un singur decembrie fără să văd măcar vreo două păreri aruncate cu siguranța, ori prin vreo oftare online ori la un pahar de șpriț de sărbători.

*

Pentru mine însă victoria celor ce au ieșit atunci în stradă e absolută, una dintre puținele, dacă nu chiar singura de acest fel a neamului ăsta. Nu vorbesc de păpușarii din spate, câți și care o fi fost, ci la oamenii care au ieșit în stradă.

Cei care au stat în fața gloanțelor, cei care au stat în fața tancurilor, cei care au murit, cei care au rămas schilodiți pe viață, cei care au strigat cu tot ce aveau pentru libertate.

O fi pornit de la pâinea pe cartelă, de la salamul cu soia, de la cozile de 4-5 ore pentru o portocală de Crăciun, dar de cerut nu s-au cerut nici banane, nici salam de sibiu, ci libertate. Continue reading

România suntem noi

O altă zi a României, o altă zi de efervescență patriotică cu parade, discursuri, piepturi umflate de mândrie naționalistă. Nu se vede din modul în care-mi analizez țara, ba dimpotrivă de fiecare dată când o fac se trezește vreun patriot de carton să mă tragă de urechi că nu-mi respect patria mumă, dar și eu sunt atins de nițică dragoste pentru pământul în care îmi e îngropat neamul.

De asta scrisul meu de azi nu se va îndrepta spre unde e România sau unde aș vrea să fie, ci spre noi, spre mine, românul care a rămas aici și care că-i place sau nu, că știe sau nu, este de fapt România.

Ce-ar fi ca românul ăsta să-și ia țara înapoi nu așteptând totul de la mai marii țării ci făcând el primul pas. Și nu cine știe ce salt uriaș ci pași mici, simpli de tot: Continue reading