Fotografia îi aparține lui Sorin Onișor, cunoscut publicului sub brandul de ”fotograful satului românesc” și a stârnit o avalanșă de comentarii și luări de poziție violente.
Da, cel din apă este mort. Imaginea nu e regizată ci trasă în timp ce copilul povestea sătenilor cum a găsit moșul pe care-l căuta tot satul de 2 zile, ceea ce o încadrează fără nici urmă de îndoială la foto-jurnalism și a fost luată în fața și cu acordul părinților.
Nu vreau să vorbesc despre fotografie aici ci despre publicul pe care și-l construiește un artist. Sorin și-a ales pentru brandul lui fotografic cea mai facilă nișă a publicului român – partea ce abia așteaptă să spună ce țară frumoasă avem de parcă ar fi o victorie personală/partea ce-și amintește cu mare plăcere și nostalgie de copilăria la sat, la bunici/partea pentru care naturalul ruralului e esența românului și soluția la toate problemele capitaliste pe care le avem acum.
Cu fotografii excelente pe tema asta și-a crescut Sorin Onișor un public de câteva zeci de mii de urmăritori. Peisaje splendide, copii murdari de joacă prin țărână, bătrâni cu fața plină de vreme, imagini care transmit căldură, puritate, nostalgie, bucurie.
Ei, publicul ăsta când i s-a servit o fotografie cel puțin la fel de reprezentativă pentru viața la sat ca restul s-a revoltat furibund și l-a linșat în comentarii care de care mai aspre pe omul care le aducea bucurie (nu dau eu în romantism, sunt sute de comentarii care-i mulțumesc pentru bucuria adusă prin imaginile sale) de ani de zile.
Văzând spectacolul mi-am pus încă o dată problema publicului pe care trebuie să și-l cultive un artist. În ziua de azi, dacă ești fotograf, cântăreț sau scriitor, faptul că ești bun în ceea ce faci nu are o corelație directă cu succesul muncii tale ba chiar aș spune că brandul contează mai mult decât produsul.
Eu personal mă lupt de vreo doi ani de zile c-un impas moral exact pe tema asta. Știu ce ar trebui să scriu, cum să mă prezint și în ce mediu ca să-mi asigur un public urmăritor larg și implicit un număr solid de cititori.
Sunt însă conștient că cea mai ușoară și largă nișă pe care aș putea-o cultiva este compusă dintr-un public căruia nu numai că nu-i împărtășesc părerile despre societate, politică, educație dar i le și consider greșite și stupide.
Și-atunci? Mă apuc de un dialog care să atingă exact cum trebuie publicul ăsta și-l cultiv într-un urmăritor și cititor fidel, fără să ating o clipă subiecte unde știu că dacă mi-aș spune părerea aș primi tot atâtea flegme virtuale câte a primit și Onișor cu fotografia asta?
E etic să-ți prezinți numai fața plăcută, să-ți construiești un brand prin omisiune? Nu e până la urmă o manipulare lipsită de fair-play?
E o soluție la asta ca, din respect pentru nișa care te cumpără, să renunți la exprimarea unor idei care-ți definesc modul de a privi lumea și pe tine ca persoană? Iar dacă o faci inițial și îți câștigi publicul dorit, nu ai datoria să îți păstrezi aceeași linie și după ce ai trecut de o masă critică și o eventuală pierdere procentuală de public nu te-ar mai deranja?
Trecând prin niște chestii mai ciudate în ultima lună am avut un gen de revelație banală și, după douăzeci de ani de căutări, știu în sfârșit ce brand m-ar defini (vorba aia, nu-l vedeam de nas). Mai rămâne să mă-mpac cu problema ridicată și după aia pot să mi-l și clădesc…
Vlad B PopaScriitor. Cautator de povesti si povestitor prin scris, fotografie si film. Licentiat în drept constitutional. Carti publicate: Regele pribeag si batrânele umbre, Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen, Tati |
|---|
Oho, ai trecut la problematica filosofica. Bine ai venit in barca.
Acest tip de problema este regasit si in raporturile cu clientela din alte profesii, chiar daca raportul cu publicul (nisa de public) este mult mai vizibil.
Cum sa faci sa fie bine? Exista tentatia fireasca la inceput sa atragi un public/client care sa iti asigure un venit. Pentru asta poti alege sa te adresezi unui public/client care raspunde bine mesajului/serviciului tau.
Problema intervine cand tu ajungi sa nu-ti mai fie suficient/reprezentativ/confortabil/statutar mesajul/serviciul initial si incerci sa il schimbi (mai mult sau mai putin diplomat/finut).
De regula, momentul asta intervine dupa ce ai beneficiat o vreme de binefacerile acelui public/client si ai ajuns la un nivel care nu te (mai) reprezinta corect sau complet.
Manifestarea normala ar fi sa iti urmezi cursul si sa faci schimbarea pe care o consideri necesara. Asta va presupune o pierdere mai mare sau mai mica in randul publicului/clientelei.
Sunt insa destui cei care vor alege si sa se complaca in furnizarea mesajului/serviciului initial (care nu-i mai multumeste personal) pentru a-si mentine publicul/clientela.
Nu cred ca sunt de blamat, pentru ca, pana la urma, este o alegere, iar motivele trebuie si le analizeaza fiecare. Totusi, ar trebui sa isi asume cinstit alegerea si sa nu se prezinte ca victime ale propriului lor “succes”, care se afla deasupra nivelului la care presteaza si au aspiratii/calitati demne de o cauza mai buna.
Pana la urma, esti atat de bun pe cat sunt rezultatele muncii tale. Iar binele/performanta si-o apreciaza fiecare in functie de propriile criterii.
Ca exemplu, as spune ca un avocat este atat de bun pe cat sunt clientii pe care ii reprezinta, un realizator de emisiuni TV este atat de bun pe cat este publicul care ii urmareste emisiunea, un autor este atat de bun pe cat sunt cei care ii citesc lucrarile si asa mai departe.
Pentru mine a fost dezgustator sa aud un realizator spunand ca “trebuie” sa faca o anumita emisiune pentru ca asta se cere, ca este constient ca produsul este o prostie, iar audienta este de cea mai joasa speta, dar ca el nu se identifica nici cu produsul, nici cu emisiunea, ci este de o cu totul alta factura, mult superioara. A fost ca o declaratie de inalta demnitate si moralitate a unui patron de bordel.
Da, sunt de acord cu legătura dintre valoarea creativului/profesionistului și a publicului/clientului care-l urmărește/angajează, bine, limitată la domeniile și categoriile de ”marfă” care presupun un standard de înțelegere, educație a gustului sau blazon.
Cum ai plasa însă un realizator care are produse pentru nișe diferite, să spunem la poli opuși ai ierarhiei ”valorice” a publicului?
Imi este cam greu sa imi imaginez tipul asta de realizator. Ca are produse diferite pentru nise diferite pot intelege, dar nu prea pot vedea cum ar putea sa aiba produse atat de diferite incat sa antagonizeze nisele intre ele, iar el sa fie ok cu asta.
O sa dau niste exemple despre cum inteleg eu lucrurile in privinta produselor diferite pentru nise diferite, dar care nu antagonizeaza:
1. Carlin se putea adresa in limbaj “colorat” audientei, dar putea participa si la dezbateri serioase pe teme filosofice si de actualitate.
2. Cohen poate canta si poate scrie, fara sa antagonizeze pe cineva.
3. May poate fi celebru chitarist, dar si un fizician reputat.
Cred ca un om poate avea mai multe dimensiuni/inclinatii/talente personale sau profesionale fara sa isi puna in cap publicul/clientii uneia dintre ele din cauza alteia. Totusi, nu cred ca un om in firea lui poate functiona in registre morale diferite, iar ceea ce antagonizeaza publicul este nivelul moral, si nu cel profesional. Antagonizarea intervina atunci cand asteptarile publicului sunt inselate, nu cand publicul primeste ceva, spunandu-i-se ca este altceva decat stia el anterior, iar autorul isi asuma fatis acest lucru fata de public.
N-aș merge până la antagonic cu analiza deși, mai ales în cazul creației, e un lucru ce se poate întâmpla.
Cel mai la îndemână e să luăm un producător de emisiune tv – să spunem că face o emisiune super decentă de literatură/istorie/reportaj cultural și mai face și una de tabloid, la fel de bună pe nișa ei, adică bubuială de mahala s-o servească audiența cu tot polonicul.
Cum îl definești ca valoare profesională, după prima sau a doua? Ce se întâmplă cu primul segment căruia i se adresa? Se uită în continuare la emisiunea culturală și o ignoră pe cealaltă sau pentru simplul fapt că omul a produs o mizerie adresată mai puțin elevaților, îl vor penaliza și vor renunța la o emisiune care-i satisface?
Nu vorbesc de talente diferite sau de modul de exprimare ci efectiv de felul în care o piață mică te poate împinge să-ți suplinești audiența în felul ăsta.
Dacă vorbim de piața de limbă engleză lucrurile stau diferit, indiferent cât de mică e nișa pe care-o țintești pentru că simți că e pentru tine și te reprezintă, dacă ești bun pe ea, e de-ajuns să te susțină.
Nu așa stau lucrurile la noi de exemplu, unde nișele mici nu au destulă forță economică ca să susțină o piață pentru acele produse de creație/divertisment. De asta multe emisiuni, produse de presă făcute după modele de succes de afară s-au dus în cap când au rămas să se susțină din vânzare.
Atat timp cat nisele nu se exclud profesional si moral, cred ca exista posiblitatea ca publicul unei nise sa “inghita” faptul ca autorul produce si altceva decat ofera in nisa respectiva. Altfel, nu-i dau autorului nicio sansa, pentru ca va ajunge in mod sigur la antagonizare.
Nu o pot vedea pe Eugenia Voda facand WOWBiz, pe Dan C. Mihailescu facand Un show pacatos sau pe Emil Hurezeanu prezentand Stirile de la ora 5 sau In gura presei, asa cum nu as putea “inghiti” ca Adelina Pestritu sa fie redactor la Teleenciclopedia.
Poate ca o nisa nu este suficienta sa aduca bani indeajuns, dar asta nu poate fi o scuza ca un autor/realizator care si-a setat sau a atins un anumit statut sa faca orice altceva si sa aiba pretentia ca publicul nisei initiale sa nu taxeze.
De cele mai multe ori, cand un autor decide sa schimbe ceva si sa activeze si pe o alta nisa, o face stiind ca asta ii va afecta publicul nisei initiale si renuntand constient la o buna parte din publicul respectiv in considerarea beneficiilor noii nise si a compensarii cu publicul acesteia.
Din nefericire, asta se intampla des chiar si in cazul unor nise neantagonice, prin simplul fapt al perceperii autorului/profesionistului ca nemaifiind specializat in nisa initiala.
Nu voi analiza acum dificultatea intrarii reale pe o alta nisa cat timp esti perceput ca specialist intr-o problematica diferita de nisa respectiva, pentru ca si asta ar necesita o discutie foarte lunga.
In primul rind artistul nu trebuie sa abdice de la propriile-i principii; sa faca ce-i place, ce-l motiveaza, chit ca asta ii poate infuria pe unii din fanii lui. Nu zic sa traiesti toata viata incapatinat, cu aroganta, sustinind ca doar tu stii ce-i mai bun, restul lumii e proasta, in timp ce continui sa-ti vezi de-ale tale mincind griu incoltit la capac. Totodata, cred ca daca se ajunge la a-ti pune problema carui tip de public trebuie sa-i aduci satisfactie, asta te pune inevitabil intr-o ipostaza de mercenar. (vorbesc la modul general) De ce sa renunti la imboldul de a asterne pe hirtie
o istorie de ale carei calitati intrinseci esti constient ori de a imortaliza un moment de o unicitate rara, stiind ca asta
are sa-ti dauneze in relatia cu fanii? A, da, stiu unde se ajunge: la notorietate si cum sa ti-o plamadesti odata cistigata.
In egala masura stiu prea bine ca tarimul asta al artistului e un mers delicat pe… “thin ice”, vorba englezului, insa ramin la convingerea ca nu poti lasa morala deoparte doar de dragul cistigului.
PS: personal nu sint un fan al foto-jurnalismului, mai cu seama atunci cind imaginile surprind mizeria umana omni-prezenta.
Acum, la subiect – in poza de mai sus eu vad un umor involuntar si macabru rau de tot. Dar asta poate sa fie si de la mintea
mea zurlie.
Cumatrul,
“in poza de mai sus eu vad un umor involuntar si macabru rau de tot.”
Fix asa am perceput si eu fotografia.
Cred că orice artist vrea să trăiască decent din arta sa trebuie să se gândească la public, poate nu la nivelul unui producător de poșete dar de-ajuns încât să fie realist cu privire la potențialul genului pe care-l abordează.
Te face asta mercenar? Cam da, dar e o discuție largă și nuanțată despre cum te gândești la public – trebuie să fac aia că se vinde sau îmi place să le fac pe astea doua și probabil prima s-ar vinde mai bine…
PS. Cât despre poză, ca orice imagine cu subiect ”incomod” stârnește imediat ceva, de asta consider oarecum furat startul în competițiile generale unde pozele de război/calamitate au, normal, cel mai mare impact.
Da, este un umor macabru acolo, dar nu forțat – la înmormântări ai să vezi puști alergând veseli și obrăznicindu-se printre îndoliați cu gândul numai la covrigii din pomul de lângă mort…
Îmi și imaginam mândria copilului ăsta când povestea cum l-a găsit (erou tati) și zâmbetul abia șinut și-apoi una-două bocitoare din alea care-ți surzesc mortul cu plânsul și cu – de ce l-ai luat, Doamne, de ce l-ai luat? – chiar dacă omul are peste 90 de ani…
Tehnic nu-mi place imaginea, însă momentul e din punct de vedere foto-jurnalistic bun, tocmai pentru ca vine și cu altceva pe lângă mizerie/ruină/moarte/rană. Eu știu că nu l-aș fi putut trage, nu e genul meu de fotografie.
Trecand peste umorul de tip Cimitirul Sapanta in poza de mai sus, mi-e greu sa inteleg nevoia fotografului de a face asemenea poze. Mai ales cand este vorba despre unul consacrat, care teoretic nu ar avea nevoie de atentie exagerata si reactii puternice din partea publicului si de la care ma astept sa-si puna si cateva intrebari legate de etica.
Eu cel putin imi pun intrebarea, daca mosul acela mort nu are o familie, care poate sa nu fie deacord cu publicarea fotografiei.
Autorul si-a luat acceptul de la familie sau considera ca este libertatea lui artistica si are dreptul la libera exprimare facand poza publica?
Pana la urma este vorba despre o imagine care poate starni emotii puternice si chiar suferinta in randul anumitor oameni (de exemplu al familiei indoliate).
Asta-i o discuție foarte largă și deloc simplă despre foto-jurnalism în general, despre concepte de spațiu public-intimitate-informare-interes general și așa mai departe.
Dintr-o perspectivă personală eu cred că de multe ori foto-jurnalismul se ascunde sub scutul informării, deși valoarea informației nu e acolo, pentru a nu lua în seamă eventualele neplăceri personale, mai mult sau mai puțin îndreptățite, cauzate de expunerea unor astfel de imagini.
Nici foto-jurnalismul nu are libertati nelimitate. Exista o etica profesionala care trebuie sa tina cont de dreptul la intimitate a subiectelor pozate, in cazul mortilor a familiilor indoliate.
Ma insel?
Depinde mai mult de cultura din care vine fotograful decât de etica branșei. Dacă pui un fotoreporter englez lângă unul congolez, s-ar putea să aibă total altă perspectivă asupra decenței, la fel cum și viața unui om are altă valoare în culturi diferite.
În plus, de la apariția tabloidelor, etica asta s-a subțiat vizibil peste tot, nu pentru că s-a schimbat brusc un Cod ci tot din considerente culturale – ”școala” din care pornește tânărul val de fotografi are mult mai puțin respect față de intimitatea durerii decât generațiile anterioare, tocmai pentru că au crescut într-o media unde premiul cel mare se ducea spre imagini cât mai intime, ipostaze cât mai șocante.
Chiar dacă faci foto-jurnalism și nu vânezi tragedii cu vedete pentru tabloide, dacă de tânăr învățăcel ai fost expus consistent la gândirea stil paparazii, vei avea mai puțin respect față de sentimentele subiectului/familiei.
http://www.bbc.com/news/in-pictures-35605866
Astea-s imagini de vârf în fotojurnalismul pe 2015 – sunt vreo două acolo în care stai și te întrebi ”zău? altceva mai bun de făcut decât să stai cu aparatul în mâna nu găseai?”, cea cu arsul în care poți să fii sigur că expunerea fotografiei respective nu aduce absolut nicio plăcere familiei și așa mai departe.
Ăsta e fotojurnalismul – cel din spatele camerei are permisiunea să nu fie om în momentele alea pentru că binele informării generale asta îi cere să facă. Cel puțin asta e mantra breslei.
De cacat mantra aceasta…
Da, tot mai mult lokum se mananca in mantra asta demolishing. Vezi din 2014 Nightcrawler cu un Jake Gyllenhaal absolut aiuritor in rol de taman astfel de fotograf/reporter/cameraman shocking gore care se intoxica de modelul acesta dupa ce prinde cateva ponturi din intamplare si incepe, nici mai mult nici mai putin, decat sa le “ïntample” el accidentele cu forta si cu planul!
Este ceva din noul val cinematografic romanesc al morbidului cautat cu anasina in poza asta care nu imi place: umor nu merge aici, ca nu e pic de simpatie si caldura la mijloc, ironia ar fi prea cruda si gratuita -sarcasm mai degraba *in greaca veche sarkizo insemna sa arati coltii cand marai sau hahai, oricum a kind of wild animal touch* si atunci nici chestia cu involuntarul nu pare tocmai la ea acasa. Ancadratura este savanta, tocmai pentru ca sugereaza improvizatia si momentul unic, dar nu e asa, jderul cel mititel cred ca a vorbit cu fala mult si bine, nu a ca atunci cand prinzi glontul trecand prin cineva ori colibriul umplandu-si burtica din orhidee!
in afara subiectului:
-de parca nu erau de ajuns 1 si 8 martie ca sa compromita inceputul primaverii, ion iliescu a prins si aniversarea din acest an.in plus, s-a terminat si cu batalia anticoruptie.trista zi..
Continutul iti apartine in totalitate. Ambalajul insa… aici e cheia succesului (inclusiv in scriitura). Zeci de scriitori si regizori isi vand cu succes marfa la kilogram, desi ea ar fi mult mai “valoroasa artistic” odata ambalata individual. Depinde insa cata poti produce si cat de mult profit iti aduce volumul.
Cu alte cuvinte, scrie ce si cum vrei, dar vopseste bine coperta si pune-i un brand bun. Astfel, chiar daca vrei vinde unui public mai mare decat ti-ai dori, nu te va putea condamna nimeni ca “te-ai vandut”.
Deobicei cei care urla cel mai tare “te-ai vandut” sunt cei care nu reusesc sa vanda… 🙂
Exact!
Peisajele lui Sorin Onisor au fost mereu minunate, poate chiar mai frumoase decat in realitate. E o incantare sa-i privesti fotografiile de peisaj!
Despre fotografiile lui despre viata la tara care sa aiba in prim plan macar un personaj uman … nu mai am o parere la fel de buna (nu sunt avizata, stiu doar sa apas pe buton sa fac o poza :), nu stiu nimic despre arta fotografiei, deci vorbesc ca un necunoscator).
Majoritatea fotografiilor lui pe care le-am vazut erau asa: case crapate, neingrijite total, murdare, oameni murdari, invaluiti in fum de tigara, cu noroi in casa pana la pat, pat murdar etc. Poate sunt pitoresti pentru un artist care se simte stimulat sa suprinda frumosul chiar si in urat, caci fotografiile sunt artistice, dar viata la tara nu e doar asa.
Bunica mea facea in fiecare vara lut (din balegar de cal adunat de pe drum, ca ma lua cu ea), repara peretii cu el unde era nevoie, apoi stingea var si varuia tot interiorul casei. Si stiu ca si alte case erau la fel, curăţele, chiar daca oamenii nu aveau bani.
Un strain care va vedea fotografiile doar fotografiile lui va fi indus in eroare.
Nu mi s-a parut etic niciodata modul acesta de a profita (cu aparatul foto) de oamenii care se afla intr-o anumita situatie – cu sau fara voia lor.
Căldură, puritate, nostalgie, bucurie – sentimentele de care spui tu le-am avut rareori in fata fotografiilor de la sat ale lui Sorin Onisor. Doar cand fotografia surprindea vreo batranica cu chip bun si brazdat de riduri, langa/in casa ei micuta pe care se straduia s-o tina ingrijita cum putea ea.
De fotografia de mai sus nu stiam, am ajuns intamplator pe site, dupa multa vreme … Fotografia e tipica Sorin Onisor in ceea ce priveste viata la tara: adica ma face sa ma simt ca intr-un film de Emir Kusturica.
Aici idealizezi, Ada, însă din păcate imaginile lui Onișor sunt mai aproape de atmosfera și realitatea mediului rural de la noi decât o imagine a curățeniei și gospodăritului mândru.
Evident că urmărește imagini cât mai colorate dar ce găsește el nu sunt deloc rarități și excepții, mai degrabă ce zici tu – și vorbesc de mediul rural ca un tot, nu despre anumite sate unde s-a păstrat cumva mândria gospodarului. Satul român este îtr-o perioadă de decădere abruptă.