Străzile bucureştiului erau destul de pustii pentru o seară călâie de februarie târziu. Câteva popice de cretă îşi azvârleau fularul peste umăr şi sugeau cu poftă din chiştoace.

Mi-am croit rapid drum printre blocurile mucegăite, până la marginea cartierului. Bulevardele se cufundau aici într-un pustiu albicios de buruieni degerate şi ceaţă.

Înainte să te pierzi în nimicul periferiei, treceai pe lângă doi străjeri: Câinele cafeniu, cu urechi jupuite şi un ochi albăstrit de orbire – veghea cocoţat pe un morman de zăpadă vâscoasă, amestecată cu humă – Şi cârciuma unde trebuia să mă întâlnesc cu prietenul Marcu.

[…]
Cârciumarul trecuse pe modul economic. O lumină de lampă prăfuită, agăţată deasupra poşircilor împrăştiate prin bar. În rest, o negriciune spălăcită din care răsărea silueta estompată a chelneriţei durdulii.

O auzeai grohăind; mai tare, mai apăsat, mai aproape. Şi puteai să îi distingi cearcănele vinete şi dodoleţe, ca nişte ștrudele cu stafide, de fiecare dată când se apleca să-ţi culeagă sticlele golite.

Îmi amintesc gardul cocoşat neregulat de vânt şi fumul laminat pe sub streaşina cârciumii – prelins peste uluci, vârtos încolăcit în codiţe argintii. Iar gardul strâmb îmi desena poteci spre luminiţele oraşului. Sau să fi fost ceva stele despletite din cerul pântecos.

Fenomene astronomice complexe, ferite dibaci de gândul nostru puturos. La fel ca zăpada proaspăt căzută, doar pe partea mea de drum. Dar ce, bă, ar fi răguşit sfinţii să scuipe nişte fulgi şi pe sensul ălălalt? Să le scapete şi altora bocancii în toate direcţiile. Mă ardea şi pieptul de la aşa patinat printre bolovanii ninşi.

Stele printre nori, stele printre blocuri, zemuri scurse din luna leșietică, îngheţate într-o perdea de zdrenţe străvezii. Şi o durere caustică în piept, care-mi strivea plexul, îmi turna plumb topit în maţe.

Atât de mult plumb, încât am încercat să-l lepăd, întorcându-mi stomacul pe dos: Picioarele zvârlite fulgerător în spate, umerii răsuciţi, iar nasul, un veritabil vârf de arac.

M-am înfipt cu tărtăcuța în mormanul de zăpadă maronie pe care veghea câinele cafeniu, cu ochi albăstrit. I-am dizolvat mare parte din temelie cu sucurile călduţe eliberate din stomac. Aş fi vrut să-mi şterg buzele, dar din motive nedesluşite, mâinile îmi cedaseră într-o amorţeală dureroasă.

Muşchii gâtului încă funcţionau. Mi-am ridicat tacticos faţa spre botul câinelui, în speranţa că o va linge de zăpadă, humă, vomă şi sânge. În plus, limba câinelui trebuia să fie caldă şi catifelată – cel mai bun pansament pentru nasul strivit.

Mi-am întins gâtul, împingând nămolul în coate, până s-au auzit trosnind fibrele pe umeri. Încă o palmă să ajung la botul pufos şi cafeniu.

Haide, un opintit, un ultim efort! Sigur m-ar fi lins. Se uita în jos spre mine, pe sub urechile roase de purici şi ninse. Cu nasul ăla jupuit, de flec târât prin bălegar. O potaie. Dar mă privea cu milă. Superior.

“Ce te uiţi, bă, chiorule?”

(fragmente din Introspecţiile unui cocoş)