Curgea laptele matern valuri valuri, fluvii – mări – oceane de alb ieșeau năvalnic din sânii plini în secunda în care buzele bebelului se încleștau pe ei. Se vedea de mic că e un luptător, năvala de lapte ar fi dat jos  barajul de la Vidraru dar ăsta micu se ținea tare și înghițea șuvoiul uriaș de parc-ar fi avut o pâlnie magică în log de gât.

Avea mă-sa atâta lapte c-ar fi putut hrăni toți urlătorii din maternitate, medicii se jurau că n-au văzut atâta lapte de când a venit cisterna pentru nepotul șefului de partid…

După două zile în aceeași maternitate se născu un țânc de etnie conlocuitoare iar mă-sa avea lapte fix cât deșertul Gobi, mai ușor scoteai două picături din piatră seacă decât din țâțele ferme și măslinii.

Când auzi din spate vocea tânguitoare care-i cerea un pic de lapte și pentru țâncul ei, se întoarse darnică – doar mai hrănise câțiva între timp și oricum avea lapte de-i ieșea și pe urechi. Când văzu însă că posesoarea rugăminții era țigancă se schimbă la față și se răzgândi pe loc – deh, încă nu eram un popor model de toleranță și nici membrii UE pe vremea aia.

În câteva ore, până veni seara, laptele i se opri brusc de nu mai rămase nicio urmă, de parcă n-ar fi fost nu alta. N-avea nimeni altă explicație decât că o ajunsese blestemul țigăncii deși asta se jura că nici n-a făcut nici vrăji și nici n-a gândit de rău, dar cine s-o creadă?

Unii ar spune că dacă după peste 30 de ani de atunci încă îi pare rău că n-a ajutat bebelul ăla țigănesc, de vină pentru se secatul brusc ar fi mustrările de conștiință dar ce știu ei – habar n-au cât de rele pot fi țigăncile..