În sfârșit am văzut și eu mult lăudatul Aferim, auzisem atâtea lucruri bune despre el că mi-era și frică să mă uit. Filmul este despre doi bounty-hunters, tată și fiu, ce recuperează un gipsy gigolo, vinovat de indiscreții cu nevasta Godfatherului.

La fel ca și cu o melodie românească, trebuie să vorbim despre el în contextul filmelor românești (mă bușește râsu-plânsu când dacă zici că-ți place o melodie românească sar cunoscătorii să-ți spună că nu se compară cu integrala Creedence – mă băieți, nici muzica nici cinematografia nu sunt acolo, e ridicolă comparația):

-se aude bine. Dacă v-ați chinuit cu filmele multi-premiate ale școlii noi românești, știți cât de rară e chestia asta – da, se aude bine ce vorbesc oamenii ăia.

-scenele lungi în care nu se întâmplă absolut nimic, sunt înlocuite cu scenele lungi în care nu se întâmplă nimic dar se turuie grozav(ceea ce e un pas înainte până la urmă). Începutul e așa și era cât pe ce să opresc vizionarea din cauza asta – aici mi-am zis că ăsta e audio-book nu film.

Cadența forțată a dialogului, prea mult și prea repede pentru un mers agale cu calul. Scenele în care se vorbește pe bune, ba se mai și întâmplă ceva, vin ca o pauză de narare. Asta mai mult în prima parte a filmului, după aceea se așează frumos.

-popasul de noapte e una dintre cele mai frumos construite scene ale filmului românesc din ultimii 20 de ani. Atmosfera, muzica, picăturile de umor sec, pildele de doi bani – toate excelente și asta raportate nu numai la cinematografia noastră ci în general. Bravo – dacă filmul ar fi fost legat din scene din astea, ar fi fost monumental la nivelul pisicii albe, pisicii negre.

-vulgaritatea vizuală (să fie o labă, un sex în budă, o muie lângă tomberon – un hook, dom’le, să paralizăm-șocăm publicul cu ceva artistic) a școlii noi românești se mută în limbaj. Aici e potrivită cu condiția personajelor și nu mai apare drept ceva pus din lipsă de idei.

-a fost lăudată mult compoziția imaginii. Aici nu m-a impresionat cu nimic, soluția alb-negru e facilă și-a redus enorm problemele de adaptare la epocă, iar cadrele alea picturale de care tot auzisem sunt de duzină (aici se simte din păcate și bugetul – e cam greu să scoți un cadru larg dramatic cu un cer senin, sau un close-up puternic fără o schemă de lumini complexă și duble cu duiumul).

-mi-au lipsit cadrele pe om. Spectatorul e ținut tot timpul la distanță, nu se poate apropia vizual nicicum de ochii și tumultul personajelor, treaba asta fiind lăsată exclusiv pe seama dialogului, vorbele explică și te anunță ce și când simt personajele ceva. Asta e probabil cea mai slabă parte a filmului, din nou – nu e carte, e film, ai vizualul pe care-l poți face să povestească dar nu-l folosești deloc pentru apropierea publicului de personaj.

-e scris bine, pentru mine însă incomplet. Foarte faină culoarea dialogului, teoriile abrazive despre lucruri tabu acum, limbajul crud de om simplu, totul excelent dar povestea e simplă și liniară, iar țiganul e atât de marginalizat și neconvingător că nu prea-ți pasă de el.

Până la urmă observațiile mele s-au dus mult peste ce m-am învățat să aștept de la un film românesc și asta înseamnă un singur lucru – Aferim e altceva decât obișnuita supă lungă de mizerie servită festivalurilor internaționale (rețeta actuală a fabulosului și profundului val cinematografic românesc)  e un film plăcut, cu momente excelente, bine scris și bine făcut.

Vlad B Popa Scriitor. Cautator de povesti si povestitor prin scris, fotografie si film. Licentiat în drept constitutional. Carti publicate: Regele pribeag si batrânele umbre, Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen, Tati Facebook personal Pagina fb de autor website de autor