Să păştim cu spor!

Anul acesta am furat startul şi sfântul miel sfârtecat de Paşte a sfârâit pe grătar de vineri. Vinerea Mare, Vinerea Patimilor, Feria sexta in Parasceve, The Big Friday(?).

Sunt un păcătos, îmi accept resemnat condiţia. Dacă există un Dumnezeu şi, din atotputernicia funcţiei, mă pândeşte pe mine în ce zi perpelesc mielul, orice speranţă să meargă în neantul absolut! Speranţa prima, iar eu o voi urma îndeaproape.
De altfel, aşa îmi imagineaz iadul – un neant pur, nimicul curat. O stare de echilibru, neperturbată de sunet, lumină, căldură, presiune, molecule, gânduri. Perfecţiunea nimicului.
În antiteză, raiul ar fi ce experimentăm acum. Vreau să mănânc mielul pentru simplul fapt că îmi place, iar în perioada asta sunt mulţi şi proaspeţi. Şi vreau să roşesc ouăle din motive estetice, fără sângele Lui. Roşii, lucioase, frumoase: suficient.

Sunt multe obiceiuri pascale care îmi plac, deşi le percep superficial, sunt prea obtuz pentru a privi în adâncime. Ce-i drept, nu excelez nici la teorie, sunt străin de multe semnificaţii religioase.

De exemplu, nu înţeleg plimbatul Sfintei Lumini cu avionul. Sunt un cititor adesea neatent, repezit. Posibil să fi citit Biblia pe diagonală şi mi-a scăpat pasajul despre lumânarea transportată între Tel Aviv şi Otopeni cu un Private Jet, din private money. Pentru popor.

Singura mea scuză ar fi că şi conducătorii bisericii au sărit aceleaşi sfinte paragrafe şi i-au ars pe rug pe primii gânditori ai unei lumi cu trăsuri zburătoare. Cum ar fi arătat ortodromele pe un Pământ plat? Oare i-au perpelit în Vinerea Mare? Cu restul cărnurilor e păcat.

Altă confuzie pascală (asta ţine mai mult de social, nu de religios): În fiecare an, cetăţenii acestui tărâm creştin ortodox se întrec în glumiţe despre lumina sfântă. “Hăhăhă, aşa proşti ne cred? Cum să se aprindă lumina singură?” şi “Fugi, bre, că ăştia sting lumânarea după ce intră în avion. Şi o aprind înainte să coboare!”

După care, îşi pun costumul de plastic lustruit şi se strâng buluc în curtea bisericii. Să ia lumină! Aceiaşi cetăţeni, aceeaşi lumină de care au făcut băşcălie.

Se îmbulzesc să ia lumină de la sfântul popă. Iar sfântul popă îi mulţumeşte în timpul slujbei lui Dan Diaconesc, pentru că a adus lumina în judeţ cu elicopterul. Să mai aud că nu avem infrastructură aeriană. Mai arătaţi-mi un popor care, în 4-5 ore, transportă flacăra unei lumânări, din Ierusalim până la ultimul cătun fără curent electric.

Mi-ar fi plăcut să văd cum se făcea transferul, înainte să investească preafericitul în turbojeturi. Chiar înainte de revoluţia industrială. Alergau popii cu lumânarea aprinsă din Ierusalim?
Eu cred în egalitatea flăcărilor care ies din lumânări. Nu există culoare de flacără mai brează decât alta. Poate unele ard mai repede, altele mai echilibrat, dar toate merită aceleaşi drepturi şi libertăţi.

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş

3 Comments

    • Am citit acum, din linkul tău – văd că şi el militează pentru egalitatea luminilor de Paşte. Mi se pare normal, de bun-simţ ce explică în articol. Probabil nu îl apreciază la fel şi “Godporaţia” 😀

Leave a Comment.