Ce putem cantari cu 21 grame? Si nu cu orice fel de 21 grame, ci cu cele mai importante 21 grame?
Cu cele mai importante 21 grame putem cantari asa: imbratisari si amintiri; bucurie si suferinta; si tot ceea ce lasam in urma noastra.
Se spune ca sufletul cantareste 21 grame. O spun unele descoperiri stiintifice. Si un film cu titlul “21 grame” pe care nu l-am vazut.
Si totusi exista un paradox in societatea de azi: ne este mult mai la indemana sa avem grija de cele 40-50-60-70 s.a.m.d. kilograme ale noastre si uitam foarte usor de cele 21 grame. De ce toata lumea e preocupata sa aiba corpul perfect (pentru ca vezi reclame cu zambetul perfect, picioare perfecte etc), dar nimeni nu e preocupat sa aiba sufletul perfect (nu am vazut nicio reclama cu sufletul perfect)?
Acum vreo saptamana mi-a atras atentia o poza pe Facebook cu portretul unei femei de varsta a treia si cu un text care spunea ceva de genul: Daca sufletul s-ar vedea, criteriile dupa care ne-am indragosti ar fi diferite.
Sa vorbesti in ziua de azi despre moarte a devenit un subiect tabu. Nimeni nu pare sa mai creada ca va ajunge la momentul asta. El sau cei dragi lui. Avem tot timpul replica: mai avem timp sau nu se poate intampla prea curand. Si alegem sa fugim de gandurile astea cu un scroll pe Facebook sau pe alta retea de socializare. Ocolim subiectul asta cat putem de mult. Si nu ma refer aici la discutiile cu ceilalti. Ma refer la discutia cu noi insisi.
Si ma intreb asa: oare, daca in fiecare dimineata ne-am gandi ca acea zi ar putea fi ultima zi din viata noastra, nu am incerca sa traim un pic diferit? Oare nu am incerca sa fim mai buni, sa facem lucrurile importante pentru noi si nu ne-am mai pierde timpul cu certuri, razbunari si am renunta la clasicul “pot face asta si maine”?
Intamplator sau nu, in ziua in care am pierdut pe cineva drag am deschis revista Psychologies exact la un interviu cu actorul Marius Manole in care acesta spunea : « Noi uitam ca suntem muritori… Lucrurile trebuie facute acum, aceasta e singura clipa pe care o avem. »
Zilele sunt lungi, dar anii trec repede. Si asta mai ales la varsta maturitatii, atunci cand primavara se transforma atat de repede in toamna, atunci cand nu stii cum a mai trecut un an si ce anume ai facut in acel an. Nu avem ceritudinea niciunui maine. Mai tarziu de multe ori inseamna niciodata. Pentru cineva de pe planeta asta azi este ultima lui zi. Si nici el, si nimeni inca nu stie asta.
Se spune ca sufletul cantareste 21 grame. O spun unele descoperiri stiintifice. Si un film cu titlul “21 grame” pe care nu l-am vazut. Alte descoperiri mai noi spun ca sufletul cantareste 0,01 grame. In opinia mea, sufletul poate sa cantareasca sau nu vreun gram. Certitudinea mea este ca sufletul exista. Si ca este cel mai important sa avem grija de el, de al nostru. Si daca putem si de cel al persoanelor dragi noua.
sursa foto:/www.google.ro/search?q=balanta&source
Mie imi place sa cred ca sufletul nu exista, ci ESTE. 🙂
da, si ca nu avem nevoie de dovezi ca sa afirmam ca ESTE.
Pentru mine este reconfortant să văd oameni convinşi că sufletul ESTE. Cine ştie? Poate au dreptate. Şansele ar fi mai mici, dacă nimeni nu ar crede.
Totuşi, aş da oricând la schimb credinţa că ESTE pentru nişte dovezi că EXISTĂ 🙂
Dani,
“aş da oricând la schimb credinţa că ESTE pentru nişte dovezi că EXISTĂ”
Existenta este trecatoare si subiectiva. Profana.
Sa dovedesc ca fiinta mea exista, ar insemna sa o leg de un spatiu-timp, semnandu-i moartea.
De ce mi-as dori asa ceva? 🙂
Spaţiul şi timpul sunt expansibile spre infinit, existenţa sufletului într-o dimensiune spaţiu-timp nu ar însemna moarte, ci o limită care tinde spre infinit. Suficient pentru pretenţiile mele.
Infinitul nu poate exista intr-un cadru spatiu-timp, este o contradictie ontologica. Dar sa trecem peste.
Ce diferenta face daca existi o zi, un an, un secol, 1 milion de ani sau aproape de “infinit”, daca la un moment dat vei muri?
Aproape de infinit este si apusul soarelui pentru o efemerida.
“infinitul” este un termen inventat de noi pentru a descrie o limită foarte îndepărată, pe care nu o putem localiza concret sau anticipa. Limita spaţiului şi limita timpului se încadrează în aceeaşi categorie, de asta spun că sunt “expansibile spre infinit”.
Infinitul poate exista în orice cadru, pentru că este doar o invenţie a noastră, un subterfugiu prin care ne mascăm slăbiciunea cognitivă, incapacitatea de a înţelege cadrul în care existăm.
Noi, în acest moment, abordăm subiectul din perspectiva fiinţelor limitate, care există într-un cadru spaţiu-timp. Încercarea de a înţelege şi explica fenomene din afara cadrului este, de fapt, contradicţia ontologică. Spunem că unele fenomene există într-un cadru limitat, iar altele sunt în infinitate. Dar o facem cu legitimitatea celor care există în cadrul limitat. Nu putem aspira la infinit, atât timp cât nu ştim ce reprezintă. De-asta nu putem aspira nici la nemurire. Prefer o existenţă care coincide cu limita cadrului spaţiu-timp, în locul unui infinit care habar nu am ce înseamnă.
Dani,
infinitul descrie o limita foarte indepartata, pe care nu o putem localiza concret? wtf? Ce ai baut Dani? 🙂
Sunt insa deacord ca infinitul este o notiune inventata de oameni, insa nu pentru a descrie o limita indepartata, ci pentru a defini tocmai nemarginitul, nelimitatul si nemasurabilul.
Daca vrei asa, Infinitul este echivalentul lui Dumnezeu in stiintele exacte (matematica). 🙂
“Nu putem aspira la infinit, atât timp cât nu ştim ce reprezintă. De-asta nu putem aspira nici la nemurire.”
Cum adica nu putem aspira la ceva ce nu cunoastem si nu stim ce reprezinta? Asta face omenirea de cand “exista”. Acesta este motorul evolutiei si insasi scopul vietii. 🙂
Hary, dă-mi exemplu de ceva infinit. Dar nu un şir de numere sau o funcţie matematică. Astea sunt tot teorii inventate de noi. Excluzând teoriile matematice, dă-mi exemplu de ceva infinit. Orice.
Spunem că Universul este infinit? Asta pentru că nu îi putem identifica limita. Spunem “infinit”, când de fapt ne referim la o limită pe care nu o putem localiza. “infinit” este sinonim cu “nu ştiu”. Este la fel de cuprinzător ca nimicul. Motorul evoluţiei nu a fost ăsta. În zbaterea sa, omul a avut totuşi o idee vagă, o bănuială, nu s-a aruncat spre un “nu ştiu” absolut.
Dani,
“Spunem “infinit”, când de fapt ne referim la o limită pe care nu o putem localiza. “infinit” este sinonim cu “nu ştiu””
Infinitul este o notiune care defineste tocmai lipsa limitelor, adica nemarginirea. Nu este o limita, care nu poate fi localizata.
Si cel mai important aspect: Infinitul nu este sinonim cu “nu stiu”. Dimpotriva. Infinitul, sta deasupra cunostintelor si intelegerilor noastre. Nu poti percepe rational infinitul, pentru ca practic nu poate fi observat, masurat si cercetat. De aceea este un ideal. Ca orice ideal “inventat” de oameni, infinitul se bazeaza pe credinta.
Ori credinta nu inseamna “nu stiu”, sau “poate este, poate nu este” ci este echivalenta cu o premiza.
Infinitul este un ideal, din care pornesc si spre care tind toate rationamentele noastre. La fel ca Dumnezeu.
Idealurile nasc credinte, din care rezulta sisteme de valori si cadre de referinta. In jurul acestor idealuri, fara acoperire in “realitate”, a evoluat omenirea.
Sufletul ăsta pare mai degrabă caracterul omului. Şi se vede destul de bine dacă stai pe lângă cineva o perioadă.
Ceea ce vezi la un om, daca stai mult langa el, este mai degraba caracterul tau, nu al lui. 🙂
Nu poti sa cunosti un om asa cum este el, ci doar asa cum esti tu (adica cum il percepi si interpretezi tu).
Imaginea pe care o ai despre cel de langa tine, este doar mintea ta si spune mai multe despre tine, decat despre acel om. 🙂
păi dacă tu nu poţi observa nu înseamnă că nu sunt alţii care pot. E o treabă migăloasă, trebuie să fii imparţial. Dacă nu cunoşti omul da! e superficial să emiţi păreri, dar după mai multe interacţionări observi în mare ( nu 100%) cu cine ai de a face.
mai usor cu dieta pe baza de peste….o sa va transformati in platoni si aristoteli????