Aveţi idee de ce jurnaliştii noştri de toate zilele, indiferent pe ce parte activează, au intrat în febra bonurilor de masă? E subiect de mare interes public pesemne. Nu mai are pace societatea anului de graţie 2014, dacă nu ştim exact ce şi cât au mâncat Ponta şi Iohannis. Iar după ce facem rost de bonuri, prin mijloace deontologico-jurnalistice desigur, lansăm o competiţie între cei doi meseni.

Înţeleg din ironia jurnalistului Mândruţă că Iohannis a mâncat fie puţin, fie ieftin. Să vă spun drept, nu am fost impresionat nici de bonul duetului Ponta-Ghiţă. Un whisky, o şampanie, un păhărel de Jäger, câteva sticle de apă şi Cola. Daţi-mi voie să nu fiu impresionat.

De când a devenit şutitul notelor de plată o practică legală? De când a devenit toată maimuţăreala asta subiect de ştiri? Singura explicaţie ar fi interesul consumatorilor de presă pentru tractul digestiv al politicienilor.

Mulţi români sunt foarte preocupaţi de regimul alimentar al persoanelor publice, în general, şi al politicienilor, în mod special. De la vita kobe îngurgitată de MRU, la homarul Andreei Bălan, şampania lui Ponta şi modestia culinară a lui Iohannis.

Ochiul societăţii este holbat la maximum în farfurii; vigilent, neobosit, pregătit să cântărească. Să stabilim cu precizie de firimitură care sunt îmbuibaţii, nesimţiţii care mănâncă şi beau cu două guri!

Cum e posibil să irosim timp şi efort cu nişte non-subiecte, ATÂT de des? Mai mult, luăm decizii şi ne alegem viitorul preocupaţi de nişte teme alandala. Probabil ne simţim bine să fim în continuare obiectul propriilor glume.