Trag ieri o fugă până la farmacie, să scot familia din capcana unor dureri profunde de gât dătătoare de tuse vulcanică. Inaintea mea erau trei doamne cu hârțogăraie de completat, rețete de înțeles, semnături de dat și așa mai departe, așa că m-am relaxat și pregătit pentru câteva minute bune de așteptare.

După ceva vreme intră EA. Ea din generația de aur. Generația de aur, adică cea care a scos România din epoca de piatră, a construit blocuri, a inventat respectul și politețea în societate, curentul electric și banana la ziar.

Se uită nemulțumită la scenă, ridică dezaprobator din sprâncenele trase cu creionu, strânge din buzele rujate și mă fixează câteva secunde. Eu eram singurul element mai tânăr din compoziția cozii, eu eram cel care-i furam timpul pe nedrept.

O văd cum se fofilează, discret ca un ninja în roz, pe o linie paralelă cu mine, cât să fie un pic mai aproape de tejghea. Apoi așteaptă, complet liniștită.

Mai trec vreo 10 minute și se termină cu hârtiile de care vorbeam. Când să fac pasul în față, se repede ca o panteră, pune banul pe sticlă și cere hotărât medicamentul salvator.

Deja îmi imaginam cum o să meargă discuția:

– Doamnă, nu ai învățat într-un secol cum se stă la coadă?

– Nesimțitule, cum îți permiți? Nu știi ce-i aia respect pentru oamenii în vârstă? Știi cât am muncit eu la viața mea?

Sau variante pe același tipar. Asta pentru că generația de aur e imună la observații și cum ar putea fi altfel? Ei sunt cei la care furtul de la locul de muncă, șpaga, pilele, au ajuns normalitate și singurul mod de a te ridica în viață și cu toate astea îți vor da lecții despre valoare, etică, bun simț și realizare profesională de câte ori au ocazia. N-ai cum să le bați obrazul dacă-l au gros ca talpa de opincă…

Așa că, la fel cum a atacat cucoana coada pe o linie paralelă și eu retaliez pe alt plan. Mă apropii încetișor de ea, până la o palmă, și apoi mă aplec pe lângă, zâmbind și-i zic dulce farmacistei.

– Adăugați ceva și pentru ochi. Fac eu cinste.

Farmacista ridică nasul din display și întreabă:

– Ceva pentru ochi?

– Da, ceva bun pentru doamna, să poată vedea de unde începe coada, plătesc eu.

Prind cu coada ochiului, că nu mă uitam deloc la ea, cum se albește brusc, începe să se mute de pe un picior pe altul, să strângă tare din buze și să-și frământe mâinile. Căuta cu disperare motivația pentru un răspuns veninos dar nu avea de ce să-l lege, obișnuită probabil cu sute de atrageri directe ale atenției își pierduse capacitatea de adaptare la atacul prin învăluire.

Îi ia aproape un minut și vine c-o replică abia șoptită și deloc convingătoare:

– Da, mă rog, eu am stat la coadă dar nu mai are importanță…

Și dispare cât de repede poate. E unul dintre puținele momente în care, în urma unei confruntări directe cu un reprezentat al generației de aur, eu am plecat relaxat iar el fumegând de draci.