Ultima generație de stat la coadă

Un pic după ora șase, când lumina zilei bătea încă spre albastru, ieșeam din scara blocului ținând strâns în mână veșnica plasă verde închis din fâș indestructibil și porneam fuga spre trei străzi mai încolo.

Înainte de a da colțul după librărie îmi bătea inima de să-mi sară din piept și mi se ascuțeau simțurile brusc, c-un singur gând în minte – azi e ziua când o să fiu primul la rând.

Nu, nu eram. Niciodată nu ajungeam primul. Mă rugam să mă lase mama să ies mai devreme, m-aș fi trezit și la patru doar să câștig odată locul unu la coadă. Îmi și imaginam cum m-aș fi simțit, primul din fața ușii, invidiat de toată lumea, ars de priviri ciudoase din spate și fără nici o grijă că s-ar putea termina smântâna înainte s-ajung la vânzătoarea grasă.

Așa, cu treizeci-patruzeci de figuri cenușii și rupte de somn în față, stăteam cu inima cât un purece, uitându-mă cum ieșeau borcane după borcane, pline ochi cu albul cremos, din alimentară și trăgeam câte-o ocheadă în plasă, unde al meu aștepta gol goluț. Cred că se întâmpla câteodată să mă și rog în gând, cruce cu limba în cerul gurii – cum mă învățase bunica – doamne, doamne, să ajungă smântâna și la mine.

Ajungeam până la urmă în față, dădeam cel mai cald sărut-mâna de care eram în stare, făceam ochii mari, zâmbeam plin de speranță și prezentam borcanul, cartela de pâine și sticla cu lapte.

Când le-aveam pe toate în plasă, lumea era a mea, zburam pur și simplu spre casă. Aveam 7-8 ani și mi se părea că în momentele alea eu sunt cel care ține familia în spate, că mă întorc învingător de la război cu prada victoriei ținută strâns în mâinile mici și de multe ori amorțite de frigul dimineților de munte.

Nici prin gând nu-mi trecea că se poate și altfel, că smântâna se poate cumpăra și fără stat la coadă, că ar putea ajunge la toată lumea, că ai putea lua două pâini întregi nu numai una jumate cât scriau căsuțele de pe cartelă și că dacă ai scăpat o sticlă de lapte pe trotuarul alunecos te-ai putea întoarce după alta chiar atunci…

Totul era cum trebuie să fie, portocalele se coceau numai de crăciun și, fiind om de încredere, eu mă luptam pentru ele cu cei două-trei sute de oameni înghesuiți în jurul camionului iar bananele cădeau verzi din copac și se coceau numai și numai în ziar la întuneric.

Eu am trecut prin asta vreo trei anișori, dar cei care au trecut douăzeci? Cum să nu ia să fie?

Completare la articolul Sindromul frigiderului plin cu o mică obiecție – zece pachete de unt??? am luat zece pachete de unt… să fie? nici nu se punea problema să fie asta o discuție normală în comunism – cine știe prin ce cercuri de securiști se auzeau din astea, huooooo securiștii :))

Vlad B Popa

Scriitor. Cautator de povesti si povestitor prin scris, fotografie si film. Licentiat în drept constitutional.

Carti publicate: Regele pribeag si batrânele umbre, Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen, Tati

Facebook personal

Pagina fb de autor

website de autor

5 Comments

  1. “Eu am trecut prin asta vreo trei anișori, dar cei care au trecut douăzeci? Cum să nu ia să fie?”

    Vorbeşti aşa numai fiindcă ai bătut cozile trei anişori.

    Cei care au petrecut 20 de ani la cozi au rămas cu altă manie, a mâncatului micilor din găleţi în timpul campaniilor electorale. Şi vorbesc altfel:

    -“era mai bine”;
    – “raţia te făcea disciplinat”;
    – “nu aveai curaj să baţi din picior să ceri banane, că nu existau”;
    – “cine e învăţat cu lipsurile e mai responsabil”;
    – “nu se îngrăşa lumea ca porcii” etc

    Reply
    • da, pentru lor marea masă ai dreptate – încercam însă să găsesc un motiv credibil pentru bătaia pe tigăile la ofertă de exemplu – e totuși ceva care te marchează, străbunicul avea biscuiți în saltea și saci de făină ascunși prin toate colțurile casei după ce trecuse tânăr prin foamea din 30 (cred că prin 30 a fost)…

      cât despre atitudinea de – era mai bine înainte – ce să mai zic? cred că asta e măsura eficienței unui regim totalitarist, acolo se ajunge când este aplicat ca la carte, mai zici și mersi că ai trăit așa…

    • “Cei care au petrecut 20 de ani la cozi au rămas cu altă manie, a mâncatului micilor din găleţi în timpul campaniilor electorale”

      Primul impuls a fost sa-ti spun ceva urat, adica sa te caracterizez.
      Cu eforturi titanice, m-am abtinut.
      Adica toata generatia care a trait sub comunism, dupa ’90 a devenit sluga la partidele politice ?
      Pana in ’89, toti au stat la cozi, pentru lapte, carne, unt, portocale (f rar), hartie igienica si in general pentru orice.
      In ceea ce te priveste, nu e bine ca avand exemplul familiei tale, acum sa generalizezi.
      As mai fi vrut sa-ti spun cate ceva, dar astept sa implinesti macar 17 ani.

    • mamă, m-a mâncat să pun o diacritică și mi-a tăiat jumate de comentariu, dat naibii wordpressul asta;

      jerome, e greu să nu te influențeze mulțimea care se strânge la pomenile electorale, sau indivizii care-ți aruncă în față replicile de care vorbește nautilus, așa că îl înțeleg – e cam același fenomen care îmi stârnește mie disperarea când mă uit spre generația proaspătă și mă ia cu amețeală, deși sunt convins că nu-s toți chiar așa de nedezvoltați cerebralo-cultural (ca să mă exprim blând) – pur și simplu vedem mai bine chestiile care ne deranjează.

  2. Cum bre 10 pachete??? Dafuq, cat unt sa mananci? Eu am de vreo luna in frigider un pachet abia inceput. Si p-ala l-am cumparat sa pun la clatite si piure :))

    Nu stiu sa apreciez adevarata valoare a lucrurilor, ca deh, nu stiam ce e comunisumul si cum e cu cozile

    Reply

Leave a Comment.