Din când în când, de preferință înaintea unei perioade fertile pentru orice fel de negociere (adică atunci când omul are nevoie ca de apă de ce ai tu să-i oferi), BOR-ul își flexează bicepsul să-nțeleagă clasa politică cine poate muta poporul.

Nu cred că e cineva care să aibă vreun dubiu față de supremația organizatorică a bisericii – cea mai vastă, ordonată și ascultătoare rețea, cei mai bine înfipți agenți, plus o forță financiară de invidiat, dar:

• să semnezi pentru ceva care nu te implică și nu te afectează cu absolut nimic, ca să nu te pui rău cu popa, e de-a dreptul automatism, nu intervine vreun proces mental;
• să semnezi o hârtie care-ți vine sub nas nu cere niciun efort;
• să semnezi interzicerea unui ceva nou/deranjant e natural.

Cu alte cuvinte, mie mușchii ăștia mi se par umflați cu aer. Când vine vorba de altfel de decizie, să spunem una politică, lucrurile sunt total diferite.

În primul rând popa nu-i cu tine în cabină, să se uite că n-ai pus ștampila unde vrea el. În al doilea rând, în politică nivelul de implicare emoțională sau practică e cu totul altul.

Nu, 3 milioane de semnături anti-ceva, nu înseamnă 3 milioane de voturi, nici măcar 3 milioane prezenți la vot. Vremea babei care face tot ce zice părintele s-a cam dus.