Am observat în repetate rânduri fenomenul respectiv. Nu ştiu cât e realitate şi cât manipulare inserată prin showbiz şi pârghii hollywoodiene. Dar impresia lăsată este că majoritatea americanilor poartă un respect deosebit armatei.

Este suficient să spui “I’m in the US Army” şi deja interlocutorii vor lua poziţia de drepţi, gâdilaţi pe suflet de fluturii pietății. Eventual cu mâna la inimă, cântându-ţi imnul.

Nu contează că ai luptat pe fronturi care nu au măcar tangenţial legătură cu integritatea teritoriului american (În exemplul prezentat, Afganistan). Cetăţenii americani te vor aplauda şi te vor elogia, chiar dacă nu ai apărat patria mamă de furia urşilor din Alaska. Ori de castorii din Mississippi.

Pentru că, adânc în sinea lor, sub straturile îngălate de ipocrizie, ei ştiu. Ştiu că tu, soldat american, pentru un trai decent şi o strângere de mână, te duci în toate colţurile lumii. Să omori şi să mori. Nu pentru democracy şi nu pentru freedom.

Ci pentru cafeaua lor servită cu un cookie şi un iPhone. Pentru untul lor de arahide şi pentru curcanul stropit cu Budweiser.

Care e diferenţa dintre noi şi americani? La o scară mai mică, şi armata română face acelaşi lucru. Morţii noştri din Afganistan se traduc în monedă de schimb pentru apartenenţa la NATO. Adică garanţia integrităţii teritoriale, stabilitate, de unde rezultă siguranţa şi confortul populaţiei.

Doar că în cazul nostru, în afară de câteva fantome educate pe vremea regelui, restul privim armata ca pe un membru inutil al societăţii. Avem chiar gânduri de amputare, încercăm să o ciopârţim pe toate părţile. Pentru că e “bugetară”, mănâncă bani, e neperformantă şi oricum nu avem nevoie. În principiu, mai bine fără.

Cred că României îi lipseşte un Hollywood.