Hazul de necaz face parte din ADN-ul poporului ăsta și nu cred că a fost vreo vreme, de la daci încoace care să ne îngroape de-ajuns încât să ni-l pierdem. Sigur făceam mișto de tătari și cum mănâncă ei de sub șaua calului…
La naiba, eu l-am întrebat pe taică-meu dacă nu-i e frică să nu răcească îmbrăcat așa. Adevărul că era frig tare acolo, în casa mortuară sau cum îi zice locului ăla unde se păstrează mortul. Mortul fiind el, taică-meu.
Mai exemplu de-atât nu se poate. Mă rog, am cam divagat. Un documentar despre cum lupta umorul cu comunismul și efectele magice ale cenzurii, pe tvr:
http://www.tvrplus.ro/editie-dupa-25-de-ani-291803
Vlad B PopaScriitor. Cautator de povesti si povestitor prin scris, fotografie si film. Licentiat în drept constitutional. Carti publicate: Regele pribeag si batrânele umbre, Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen, Tati |
|---|
Asta nu se numeste haz de necaz, ci umor negru. In cazul tau insa, a fost vorba mai degraba de umor involuntar, tu fiind un copil mult prea mic ca sa inteleaga ce inseamna moartea.
Nu, chiar era vorba de umor negru, a fost felul meu de-ai onora teribilul simt al umorului pe care l-a avut in timpul vietii. Aveam 29 de ani.
Aoleu, unde l-ai inmormantat, la Sapanta? 🙂 Eu nu pot sa inteleg umorul negru nicicum, nu am gena pentru asa ceva.
:)) Taica-meu, medic fiind, avea o doza sanatoasa de umor negru. De asta una dintre reactiile mele a fost sa glumesc “cu el” cat se mai putea, adica pana sa-l bage in groapa.
S-ar putea sa fi mostenit si eu ceva din stilul asta de umor…