Prima dată, acu multă multă vreme, am dat peste niște imagini monumentale, de ziceai că-s venite de la începuturile civilizației. Mult mai târziu am aflat de efortul restaurator al fotografului, pe dealurile copilăriei sale, devenite sterpe și uscate ca praful.

Teribil de bolnav, zicea el de la ce văzuse, s-a făcut bine oblojind mediul din care plecase, aducând înapoi pădurea și apa în ținuturile acelea. Sufletul și corpul i s-a vindecat odată cu verdele copacilor.

Frumos, dar ce putuse să vadă încât sufletul să-i devină atât de negru încât să-i prăbușească trupul ca unui bolnav de cancer? The Salt of the Earth răspunde înfiorător întrebării ăsteia despre Sebastiao Salgado, fotograful durerii – fotograful morții – fotograful umanității monstruoase.

”De câte ori am lăsat aparatul jos ca să plâng…”

PS. Cam un sfert din documentar te umple de rușine, ură și îți întoarce stomacul pe dos în același timp.