Ne-am trezi cu noaptea în cap, sperând să prindem pelicanii adunați în capul insulei exact când se ridică soarele din mare. Ne-am luat amândoi niște bluzițe subțirele să ne apere de tăuni și țânțari (asta după o tratare cu spray de abia se mai putea respira în cameră) dar în care să nu ne coacem de cald și am pornit spre malul Dunării în ceața dimineții.

– Mă, nu e cam friguț?

– Ți se pare, că abia am ieșit din pat…

În barcă însă nu mai era urmă de dubiu, venise peste noapte un front de aer siberian de ne clănțăneau dinții de frig la toți, iar Dani săracul începuse să se schimbe la culoare. S-a îmbrobodit în pătura de sub fund, ca un mohican în blană de cerb, de abia i se vedeau ochii și a stat așa… da lasă că vă spun mai târziu până când.

Am ieșit la mare, valuri nu știe ce așa că nu au fost probleme cu barca, chiar când orizontul începuse să se înroșească.

– Hai, hai, să nu pierdem momentul.

I-am găsit pe domnii pelicani, somnoroși nevoie mare, pe altă fâșie de nisip decât cea dorită și asta însemna că barca putea înainte numai trasă de noi, apa fiind prea mică. Din motive de camuflaj am dus-o doar puțin mai încolo și eu am continua singur, să nu se sperie păsăroii de prea multă lume.

Tiptil, tiptil și încet-încet am reușit să-i înconjur pe dumnealor, încât să ajungă între răsărit și mine și m-am apucat de pozat, apropiindu-mă aplecat și ud, câțiva pași pe minut, până când am ajuns la încadrarea dorită.

Acolo numa mi-am fluturat odată mâinile și statura herculeană, să ridic stolul și să pozez aripioaiele alea cum scutură stropi de apă în toate părțile. Got it!

Când m-am întors Dany și Eddy, ghidul nostru, stăteau în fundul bărcii sub pături, vineți la față și tremurând lejer din toate închieturile.

– Vă e cam friguț, ai?

Am ajuns înapoi pe la amiază, pe un soare fierbinte, după ce am mai oprit după alte păsări și am mai bătut ceva kilometri de canale dar Dani, ați ghicit, încă avea pătura aia pe el.