Ideile puternice obârșesc din inima pădurii. La apogeul creaţiei, Eminescu a rămas înrădăcinat în codrul copilăriei, înfrăţit cu stejarii, gorunii, duzii…

Tresărind scânteie lacul
Şi se leagănă sub soare;
Eu, privindu-l din pădure,
Las aleanul să mă fure
Şi ascult de la răcoare
Pitpalacul.

Ce poate fi mai curat, mai neprihănit şi aristocrat decât glasul pitpalacului? Pit-paaa-lac! Pit-paaa-lac! Pit-paaa-lac! Lac, lac, lac… Lacul codrilor albastru nuferi galbeni îl încarcă. Tresărind în cercuri albe, el cutremură o barcă.

„Dudul”, „Hoţii la corcoduşe”, „Mărul pădureţ”, „Curgeau nucii”, „Ghinda fermecată” – Doar o parte infimă a operei ce nu a mai apucat lumina zilei.

Un secol mai târziu, Constantin Noica clădeşte (din pietre filozofale) temelia Cenaclului de la Păltiniş. De ce? Pentru că doar pădurea (paltinii, păltinişul) poate să îndure grosierul unui biet muritor care râvneşte la tainele universului. Copacul te va asculta mereu, fără să-ţi măsoare uscăciunea gândului. Femeia perfectă, conform dendrofililor.

Astăzi, în apropierea Haţegului, Cenaclul de la Mesteacăn, noul avanpost al luptei ideologice om – copac.

Un articol sponsorizat de Grupul Schweighofer.
Schweighofer – Aducem pădurea în casa ta!