Vânt puternic în Ferryhill Station, un sat din nord-estul Angliei. Atât de puternic încât un copac este smuls din rădăcini şi aruncat peste o maşină. Ce a urmat, conform poliţiei engleze:

“Şoferul şi pasagerul, mamă şi fiică, au fost blocaţi în maşină şi au început să strige după ajutor. Mai multe persoane au trecut prin zonă, dar au preferat să filmeze cu telefoanele, în loc să ajute victimele.”

Asta spun poliţiştii AICI , într-un stil vădit dojenitor. Acelaşi comportament social s-a observat şi în luna decembrie, tot la englezi, în Leytonstone Tube. Un barbat a fost atacat cu un cuţit, în timp ce martorii filmau impasibili cu telefoanele.

Sunt fapte, declaraţii oficiale ale poliţiei, evenimente dramatice filmate din mai multe unghiuri (să mai comentez vreodată că smartfoanele astea sunt nişte prosteli inutile). Evenimentele sunt clare, rămâne de pus o singură întrebare.

Atunci când un bivol este atacat de leoaice, celelalte cornute colege de specie îşi încordează grumazul, îşi ascund nările sub piept şi pornesc la atac. Uneori, bivolul încolţit este salvat de intervenţia turmei.
Întrebarea: De ce omul demonstrează mai puţină solidaritate decât un bivol?

Vorbim despre două aşezări foarte mici, comunităţi restrânse, locul unde consătenii se pot considera o familie mai mare. Ţinând cont de aristocratele obiceiuri britanice, poate chiar sunt.
De ce plângem la filme, dar nu avem strop de empatie când, în faţa noastră, două femei ţipă blocate sub un copac?

Ar fi o explicaţie tendenţioasă, aruncată peste gard de francezi – Lorzii şi lordesele au fost atât de preocupaţi să-şi ţină sângele nobil în circuit închis, încât au şifonat toate ţesăturile geneticii.
Da, încă o duc bine ca popor. Dar asta datorită istoriei imperialiste; acum funcţionează din inerţie, deşi sunt o adunătură depravată, mutilată genetic.
Nu cred în varianta asta. Mi se pare o porcărie răutăcioasă.

Mai degrabă aş extrapola cazurile britanice spre un domeniu mai cuprinzător: societatea modernă ultra-tehnologizată. Mediul în care am descoperit afecţiunea virtuală. Cum funcţionează asta? Un exemplu simplu:

Moartea personajului din WOW (World of Warcraft) ne afectează mai mult decât moartea unui om real, dar situat în afara cercului nostru de prieteni. Chit că moare în faţa noastă, strivit de un copac. Omul modern se îndrăgosteşte de pixeli mult mai uşor decât de carne. Pentru că lumea virtuală este mai facilă, mai prietenoasă.

De ce să ajut victima când pot să o filmez cu telefonul? Nu o cunosc, nu are importanţă pentru mine dacă există sau nu. În schimb, dacă o filmez şi postez pe facebook, voi provoca interacţiune din partea celor 500 de prieteni virtuali. Voi primi doze de afecţiune (like, share, comment).

Bineînţeles, nimeni nu va explica asta în descrierea filmuleţului cu două femei strivite, proaspăt urcat pe facebook. Nu pentru că i s-ar părea greşit să gândească aşa, ci pentru că ar încălca regulile elementare de conduită socială. Iar afecţiunea s-ar transforma în aversiune.
Încă mai există acele reguli, pe trei sferturi acoperite de praf, stabilite de societatea pre-ultra-tehnologizare.

Nu găsesc improbabil scenariul în care, peste una-două generaţii, “comportament uman” va ajunge o sintagmă desuet. Un fel de “harcea-parcea”, “hodoronc-tronc”, “nitam-nisam” – o expresie bizară pe care puţini o mai recunosc şi nimeni nu mai ştie de unde a venit.