Tocmai ce îi spuneam lui Dani plin de năduf că am găsit degeaba brândușele, nu e în tot luminișul ăla nicio încadrare mai de Doamne-ajută și că n-am chef să fac nicio poză că nu merită, că îl aud pe el.

Un bâzâit de ziceai că vin 13 blackhawkuri toate odată cu boxele la maxim, zic un ăsta-i și mă reped în direcția sunetului să-l reperez. Îl văd. E mare, colosal de mare și gras, colosal de gras. Nici nu prea înțeleg cum poate să zboare la ce fund de butoi are, mai ales cu aripioarele alea mici mici care păreau de împrumut.

Îmi zic, pfuai umflatul ăsta e țintă sigură… cât de repede poate să se miște?

Eiiii, n-ați văzut așa ceva, bondarul ăla era supranatural, în afara faptului că era gras cât trei, mai avea și două kile de polen pe el și totuși, totuși, ZBURA CA FULGERUL. M-am trântit, aruncat, fandat, rotit, dat peste cap, pe lângă el doar doar o să prind poza pe care o vroiam.

Aveam un obiectiv macro de 100 (pentru necunoscători asta înseamna că zona clară din poză, acolo unde e focusul, e cam de 3-4 mm la un metru distanță și mai mică mai aproape de subiect) și la ce iute se mișca satana nici nu se punea problema sa poată focaliza automat scula, până se regla focusul bondarul era la total altă brândușă.

Așa că am trecut la focusul manual, încă sigur pe mine (am focalizat eu albina în plonjon n-o să pot prinde grăsanul ăla?) și încep să focalizez la anticipație, adică îmi imaginam în ce parte o ia bondarul când iese din brândușă și plănuiam să declanșez când e acolo.

Pentru că era cât o focă, bondarul ăsta nu avea loc să se întoarcă în floare ca un om normal și să iasă cu fața dintre petale, ci dădea marșarier și ieșea tot timpul cu fundul înainte, deci n-aveam ce poze să-i fac exact când iese ci trebuie să-l prind după ce bagă o milisecundă de zbor.

Frate, oriunde puneam focusul ăsta o lua în partea ailaltă… și nu, nu pentru că se temea de mine, că n-avea nici o problemă să servească polen fix între picioarele mele ci de-a dracu ca să nu-mi iasă poza.

Din vreo 500 de cadre o singură dată s-a întors cu fața spre mine și a făcut-o special deasupra unei tufe uscate, cu crengi, unde bătea soarele mai tare de nici n-am ce să fac cu poza. N-a vrut scârba să se uite la mine în alea 400 și ceva de poze pe care le-am făcut mai la umbră… nu, nu, de ce de exemplu să-mi iasă cu fața la poza de mai jos care ar fi fost artă de super clasă cu un bondar plin de polen prins ca-n cea de mai sus…

O scârbă de bondar…pe cât de gras pe atât de scârbă.

Vlad B Popa Scriitor. Cautator de povesti si povestitor prin scris, fotografie si film. Licentiat în drept constitutional. Carti publicate: Regele pribeag si batrânele umbre, Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen, Tati Facebook personal Pagina fb de autor website de autor