Sper că s-a elucidat pentru întreaga clasă de mijloc (formulare eufemistică în cazul României) misterul noii stăpâniri. Lămurirea a fost cu dedicaţie pentru ei, cei care au votat luna trecută programe, nu persoane. Aceştia au fost factorul decisiv, surpriza neplăcută şi vinovaţii pentru tot ce va urma. Ei, clasa de mijloc, banalii, mediocrii. Nu sărmanii înglodaţi sub maidane, speriaţi să nu le decupeze Soroş parcela cu păpuşoi din jurul latrinei şi s-o care în spinare, departe, peste hotare.

Ieri, preşedintele Senatului, d-l Călin Popescu Tăriceanu, a grăit de la înălţimea funcţiei pe care o ocupă legitim, graţie mijlociilor. Şi ne-a transmis tuturor, apăsat de înţelepciune şi considerente istorice, că referendumul este ceva rău. Dialogul între preşedinte şi popor, peste creştetul parlamentarilor, înseamnă dictatură.

Până şi nemţii, la vremuri de răscruce, au interzis referendumul! Au făcut-o din cauza poporului german, furios şi iresponsabil, capabil oricând de o reîntoarcere la nazism. Comparaţia dintre urmările unui referendum propus de Iohannis şi pericolul nazist a fost cât se poate de voluntară şi asumată.
La fel şi strivirea din faşă a etimologiei, puterea poporului fiind corelată dictaturii, nu democraţiei.

Şi d-l Tăriceanu Călin nu s-a oprit aici. După ce şi-a zbârlit penele şi sprâncenele, excitat de feeria pupitrului, s-a luat la trântă cu MCV-ul. Cum să laude MCV-ul si bruxelles-iştii progresele din justiţe şi lupta anticorupţie din România? Aşa ceva este intolerabil, în antiteză cu mesajul noilor stăpâni aleşi de mijlocii, un element insurgent ce trebuie stârpit. Drept urmare, nu avem nevoie de nici un MCV şi vom refuza cooperarea!
Programe, nu persoane!

Ştiţi de ce se întâmplă toate bizareriile astea? De ce se fac 18 ani de când ne cântă cortegiul funerar şi noi refuzăm să închidem ochii, târându-ne tălpile spre neant, ca nişte strigoi? Pentru că ăştia suntem, atât merităm.

Nu e vina lui Soroş, a lui Trump, a lui Putin, a masoneriei sau a evreilor invidioşi pe potenţialul nostru. Ce s-a întâmplat în 2014 cu alegerea lui Iohannis a fost un accident. Un fenomen care nu ne-a aparţinut, un corp străin implantat în organism. Între cele două tururi s-a produs cea mai mare răsturnare de scor din istoria Europei moderne! Cum să fie natural, organic aşa ceva?

Noi nu suntem pregătiţi pentru altceva în afară de cuplul Dragnea-Tăriceanu. Ei sunt mănuşile potrivite palmelor noastre crăpate şi cremuite peste ţăpligi. Înglodaţii de sub maidan nu vor avea vreodată acces la informaţie nealterată şi nici cultura civică necesară discernământului electoral. Iar mijlocii, banalii, levitează autist în bulele lor de confort şi votează programe, nu persoane.
Bineînţeles, mai sunt şi cei care află de alegeri la două săptămâni după instalarea guvernului şi nu sunt în stare să numească cinci politicieni români contemporani.

Tabloul este schiţat în creion, apăsat şi citeţ. Nimic abstract, nimic de completat. Aceştia suntem şi ne aflăm exact acolo unde ne este locul. Politicienii noştri nu au calibru, nu pot trezi interesul masei inerte – majoritatea românilor cu drept de vot. Cei cu adevărat capabili şi pasionaţi de domeniul lor nu intră în politica românească. Drept urmare, rămânem cu glodul, cu maidanul, cu bula şi mănuşile.

Unii dintre noi nu se mulţumesc doar cu atât şi, când e gerul mai aprig, ies în stradă să-şi strige durerea. Nu sunt nişte naivi, sunt conştienţi că tabloul va rămâne acelaşi. Dar ies în stradă pentru ei, pentru conştiinţa lor. Sunt ca medicii care resuscitează cadavre şi la o oră după ce inima s-a oprit.
Aceşti oameni sunt suferinzi, singura alinare a rămas asta: o duşcă de confort psihic.

Duminică ieşim să bem împreună.