JENI (sau JENNY) ACTERIAN
(1916, Constanța–1958, București), de fapt Eugenia Maria Acterian, sora lui Haig și a lui Arșavir Acterian. A făcut primii 10 ani de școală la Notre Dame de Sion în București. A dat apoi examenele, inclusiv pe cel de bacalaureat, în particular și s-a înscris la Facultatea de Litere și Filozofie, pe care o va încheia în 1940 cu o teză de licență pe o temă de logică matematică: Raționamentul prin recurență.
Doamna Jeni a scris “Jurnalul unei fete greu de multumit”. Găsiţi AICI varianta integrală.
Am selectat câteva pasaje referitoare la bacalaureat:
18 examene în 14 zile, da? Din ce am înţeles, erau trei categorii de examene:
– Cele de absolvire a clasei a XII-a. (În varianta electronică a jurnalului, apare în mod eronat “VII” în loc de “XII”)
– Bacalaureatul
– Examenele de admitere la facultate.
Şi testările începeau la finalul verii. Asta înseamnă că vara trebuia să înveţi pentru cele 18 examene; fără jetski, porumb pe plajă şi Euro 2016 savurat la terasă. Cruzime, tortură, crimă împotriva umanităţii!
În perioada interbelică, noi fetişizam ardent cultura franceză. Noi, francofonii carpatini, aveam obsesii din astea cu Micul Paris, cu Baudelaire şi Notre-Dame.
Cele 18 examene în 14 zile erau complexe, încă nu apăruse romanul Moromeţii care să acopere absolut orice subiect de literatură.
În perioada interbelică, liceenii ştiau la fel de bine literatura română şi literatura franceză.
Astăzi, liceenii nu ştiu ce e aia “perioada interbelică”.
Nu zic că pe atunci aveam o societate mai curată şi mai educată. Proletariatul obtuz şi nervos era şi atunci majoritar. Dovadă jumătatea de secol în care am mâncat, am băut, ne-am împreunat şi am respirat comunist.
N-ar fi prins doar cu forţa, staţi liniştiţi. I-am primit cu braţele deschise, i-am aplaudat pentru că “bagă spaima în burgheji”.
Am fost şi suntem aceiaşi, indiferent de programa şcolară. Am vrut doar să amintesc o altă perioadă a învăţământului românesc. O consolare pentru proaspeţii absolvenţi de liceu care lichefiază sub pumnul furiei fiecare filă din “programa stufoasă”.
Jurnalul este absolut spectaculos. Nu ma pot dezlipi de el.
Cateva mostre:
“Am primit astăzi ultima carte a lui M[ircea] Eliade cu dedicație. O dedicație prea măgulitoare ca să nu-mi dea de gândit. Am impresia că M. își cam bate joc de mine. Şi asta – dacă-i așa – e de natură să mă irite. El știe că citesc mult, dar n-are de unde ști cât sunt eu de lucidă (e cuvântul pe care-l întrebuințează), căci n-am discutat niciodată cu el ca să-și dea seama de asta. El zice „Lui J. A., lectoare pasionată și lucidă, această carte de eseuri – care, dacă nu-i va plăcea nici ei,a fost zadarnic tipărită. Prietenia lui…“
Dedicație prea generoasă ca să nu mă flateze, dar, lăsând chestia cu luciditatea deoparte, ultima parte este atât de exagerată încât devine jignitoare. Căci, la drept vorbind, nu sunt eu nici buricul pământului, nici instanță de casare. Şi chiar dacă aș fi, sunt absolut sigură că nu sunt pentru M.E. Atunci de ce spune asta? Ironizează? Nu cred. Căci în definitiv nu pot crede că M.E. ar fi atât de prost ca să nu înțeleagă că eu nu sunt chiar atât de proastă ca să nu-i înțeleg ironia. Şi atunci, de ce să mă ironizeze? Că doar nu i-acerut cartea. El mi-a dat-o fără să i-o cer, ceea ce m-a și surprins. Înclin totuși să cred că dedicația e sinceră într-un singur sens și gratuită în rest. M.E. a vrut să-mi facă o plăcere. O plăcere făcută unei puștoaice de care a auzit că e îndrăgostită de carte. Atâta tot.”
“Când mă-ntâlnesc cu E[mil] C[ioran] sau mă gândesc la el, am totdeauna un fel de mirare-regret. Mirare că, în linie generală, simte atât de identic cu mine. Are aceeași „structură“, aș zice. Şi regret pentru că ai mpresia – nu știu de ce – că asta mă bagatelizează. Ideea că cineva „seamănă“ cu mine îmi displace teribil. Ăsta e orgoliu, probabil.”
“[…]Dar nu-mi găsesc rațiune[a] de a fi, iar nu mă pot păcăli că am de ce trăi. Ce obositoare e pentru ea însăși o ființă ca mine.”
“Spunea E. C. [Emil Cioran] în scrisoare că singurătatea i se pare un bun atât de mare încât nu-L admiră pe Dumnezeu decât până la creație. „De atunci încoace – ziua –, Absolutul a devenit sociabil; nu însă cu noi.
“ Asta-i tragedia noastră: nu numai că suntem singuri, dar nici măcar nu ne place sociabilitatea, nu ne place nici măcar când e vorba să fim sociabili cu Dumnezeu. Asta ne este paradoxul. Ţipăm [de] durere în singurătate, și totuși n-am vrea (decât foarte rareori) să ne topim în Dumnezeu. Adevărul e că avem atâtaorgoliu încât preferăm Infernul singuri, decât paradisul în Dumnezeu. Nu ne putem anihila. De altfel, dacă Dumnezeu cere asta (și așa se spune), este absurd. De ce ne-a făcut dacă singurul lucru pe care-l cere de la noi este să dispărem?”
Încerci să fii drăguţ cu o femeie, te chinui să-i compui o dedicaţie pentru carte, originală şi totuşi potrivită (un proces mai complicat decât pare).
După care îţi despică dedicaţia într-o infinitate de firicele, fiecare însemnând altceva decât ai fi vrut :))
Oricât de pasionată ar fi de filozofie şi logică matematică, tot non-bărbat rămâne.
Dani,
Da, dar Jeni a murit de un cancer mult mai des intalnit la barbati decat la femei (maladia Hodgkin), ceea ce imi da de gandit…
In rest, ai dreptate.
“Ironizează? Nu cred. Căci în definitiv nu pot crede că M.E. ar fi atât de prost ca să nu înțeleagă că eu nu sunt chiar atât de proastă ca să nu-i înțeleg ironia.”
Asa ceva doar un non-barbat poate scrie (gandi). 🙂
Uite o superba constientizare a fiintei, a sinelui, tipica unei fiinte juvenile, care face exercitii de logica si studiaza Descartes si nu face nimic concret toata ziua:
“Nu prea știu cum să spun. Ştiu că mi-am adus deodată aminte de mine. Până atunci făcusem o mulțime de lucruri: râsesem cu M., vorbisem îndelung și ceea ce făcusem nu pot spune că mă preocupase atât de mult sau mă distrase în așa fel încât să fi ieșit din felul meu firesc de a fi. Totuși, în momentul în care urcam scara, mi-am adus aminte de mine, și asta a fost un șoc atât de mare încât m-am oprit brusc de tot. Era ca și când nu mă mai văzusem de multă vreme și m-aș fi întâlnit brusc cu mine și… nu știu cum să spun… dar nu reușeam să mă identific.
Ştiam prea bine că eu sunt aceea care râsese și vorbise cu M., care făcuse toate gesturile acelea pe care le fac toată ziua și că tot eu sunt cea care – întoarsă cu un penibil efort asupra mea însămi – căutam cu o dureroasă împietrire să prind mirarea mea în fața faptului că simțeam cu siguranță că sunt.
Cam asta era. Mă uitam la mine și-mi vedeam toate gesturile, figura mea care mi-este atât de familiară, mâinile, tot corpul meu. Toate astea le cunoșteam perfect de bine și de asemenea tot felul meu de a gândi și de a simți. Ştiam că, fără îndoială, toate astea sunt eu și totuși mi-era destul de greu să recunosc că… sunt.
Asta pare foarte absurd așa cum o spun și-mi dau seama că nu prea are vreun sens. Dar nu știu cum să spun mai bine… Mă uitam la mine, mă vedeam și din toate aceste date atât de familiare mie: corpul meu, mintea mea, ieșea siguranța nu că eu sunt eu, ci ieșea cu siguranță că eu sunt. Din toate astea, eu simțeam că sunt. Şi totuși, în același timp, această existență a mea mi se părea atât de imposibil să fie, era atât de exclus ca eu să fiu, încât mă năpădise o imensă mirare în fața miracolului acela care făcea că eu simt cu siguranță că sunt, că eu am atât de precis și de familiar impresia că sunt. Atunci toate erau destul de vagi și eram departe de a sta să judec pe puncte de logică. Ceea ce e cert însă e că după cum de obicei tot ceea ce simțim și gândim despre noi (în momentele cele mai exterioare, ca și în cele de cea mai dureroasă încercare de a ne prinde) gândim și simțim clădind pe de la sine înțeleasa premisă că „suntem“; în momentul acela, tot ce gândeam era clădit pe premisa că „nu sunt“, care în momentul acela mi se părea tot atât de la sine înțeleasă.
Acum, cu capul la rece, sunt teribil de ghiduș logică și emit următoarele: „Sau sunt, și atunci nu se poate să nu fiu vreodată (cel mai peremptoriu argument pentru nemurire mi s-a părut întotdeauna faptul că de îndată ce sunt – și nu-mi imaginam să existe cineva care să susțină altfel – nu se poate să încetez vreodată de a mai fi), sau nu sunt (și asta mi se pare acum tot atât de posibil), dar în cazul ăsta ce-i cu aparența?“
Frumos, nu-i asa? Eu am amintiri foarte frumoase cu genul acesta de stare sufleteasca. Imi aminteste de viata mea lipsita de orice grija si responsabilitate.
Ma intreb ce ar fi facut duduia asta cu viata ei, ce s-ar fi ales de ea daca nu o rapea boala? Si ea s-a intrebat acelasi lucru:
“Sunt complet descurajată. E atâta de meschină și de burgheză viața pe care o duc. Nu știu ce-o să se aleagă de capul meu. Nici nu îndrăznesc să sper că aș putea cândva să devin cineva”.
Probabil ca ar fi emigrat in Franta alaturi de ceilalti intelectuali romani francofoni. Posibil sa fi devenit o femeie de tip Cioran sau una de tip Ionesco. 🙂
Din pacate, nivelul de alfabetizare era foarte slab, iar astfel de efuziuni erau rezervate unei minoritati (nivelul general de educatie era tot scazut – vezi Minunea din Maglavit si fenomenul din jurul ei). Din pacate, din nou, acum nici elitele nu se mai obosesc cu genul asta de cautari…
Asta ziceam şi eu, mă îndoiesc să fi avut pe vremea aia o societate mai curată şi mai educată.
Din ce spune doamna filozof-logician, ea a fost nevoită să îşi plătească studiile universitare, deci nu existau nici gratuităţile de astăzi 🙂
Face de mai multe ori referire la părinţii ei chinuiţi de lipsa banilor.
Minunea de la Maglavit s-a repetat şi în zilele noastre, dar în alt ambalaj – Minunea de la Caritas, Minunea de la FNI..
Cred ca e articolul cu numarul 3 sau 4 pe tema scolii….incerc sa-mi dau seama de ce anume vrei sa subliniezi sau la ce concluzie vrei sa ajungi….si sa mor daca ma prind. Tind sa cred ca e ceva mai adanc decat o simpla bascalie. 🙂
Eu doar prezint fapte, nu trag concluzii.
Şi da, este adânc. O să afli întreaga “dramă” citind “Introspecţiile unui cocoş” – coming this autumn 🙂
nici asta nu inteleg…incerci sa subliniezi niste fapte anume?!..sau doar e o insiruire (mai mult sau mai putin cronologica)