Astăzi am citit declaraţia dată pentru Mediafax de Gavril Kozma, antrenorul campioanelor mondiale de handbal:

“Dacă vă interesează, eu am făcut totul din pasiune. Nu sunt şi nu am fost remunerat pentru munca asta pe care am făcut-o cu fetele. Am făcut-o din pasiune, nu vă vine să credeţi? Luaţi-o ca pe o provocare. Important este că am demonstrat că se poate”

A venit şi răspunsul Gabrielei Szabo, ministrul Tineretului şi Sportului:

“Sunt foarte multe probleme în sportul românesc, nu este un caz singular. Vom găsi o soluţie să rezolvăm aceste probleme. Din acest moment mă va preocupa situaţia acestor fete, sper să găsim soluţiile care să le satisfacă pe ele şi pe antrenorii lor. Foarte multe probleme din sportul românesc nu ţin de minister, ci de federaţiile naţionale”

În concluzie, “ai noştri” au devenit campioni mondiali, alimentaţi doar cu pasiune. “Nu este un caz singular” a spus Szabo. Doamna ministru, cred totuşi că este un caz singular la nivel mondial. Mai daţi exemplu de un antrenor, care după câştigarea campionatului mondial declară senin “Nu sunt şi nu am fost remunerat pentru munca asta”. Ăsta e subiect de film fantasy, în niciun caz normalitate.

“Din acest moment mă va preocupa situaţia acestor fete” Aleluia, doamna ministru! Noroc că au câştigat campionatul mondial. Cu ocazia asta, poate ne va preocupa situţia acestor fete.

Sunt conştient că nu există bani pentru handbal. Din cauză că la nivel naţional, handbalul este ocolit de consumatori. Pentru noi, handbalul este un sport de mâna a doua. O ironie de care numai noi suntem în stare. Există multe zeci de milioane de euro pentru fotbal, un sport la care am devenit împiedicaţii Europei. Dar nu există fonduri pentru handbal, sportul la care am demonstrat potenţial enorm.

Resimt acelaşi gust amar de vara trecută. În luna iulie a anului trecut, tot într-o perioadă de caniculă topitoare de minţi, am scris articolul “Amuţirea sirenelor”. A fost pentru mine lespedea aşezată la capul clubului de handbal Oltchim. Cel mai performant club sportiv din istoria României, îngropat din lipsă de fonduri.

Dezgrop acum un fragment al anului 2013 (Amuţirea sirenelor):

“Balonul ce m-a îndoliat nu e tăvălit de ghete prin iarbă sau ciulini. Nu. E o gâlmă din piele, acoperită cu răşini lipicioase, ce se rostogoleşte în bliţurile unei săli arhipline, dezlănţuind vacarmul piepturilor înfierbântate, cu fiecare atingere a plasei. Şi nu e propulsat de o gheată plină de noroi, ci de o palmă fină, cu degete delicate şi unghii colorate de îngerese plutitoare.

Probabil citiţi reticenţi şi va gândiţi la autorul rândurilor de mai sus îngrijoraţi, ca la o victimă a unei noi forme de fetişism. Până la urmă, ce e cu atâta evlavie şi rostogolire de berbeleac pentru un sport de mâna a doua? De ce simţim noi, romanticii sihaştri uitaţi în turle ruginite, nevoia să ne agăţăm mereu de sfoara clopotelor?

Pentru că noi am fost acolo, am crescut, am cutreierat Parcul Zăvoi şi am alergat pe faleza Oltului împreună cu ele. Am umplut sala, le-am aplaudat la înfrângeri şi le-am ovaţionat la victorii. Am cumpărat bilete şi abonamente (deloc ieftine) pentru a le vedea plutind peste semicercuri şi peste alţi îngeri cu aripi mai mici. Nu aveam de ales. În ziua meciului, ne mişcam teleghidaţi spre Sala Traian, ca o hoardă de marinari seduşi de cântecul sirenelor.

Şi intram cu toţii pe aceeaşi uşă, spectatori şi jucătoare, admirându-le graţia, eleganţa în mişcări şi comportament, modestia şi profesionalismul de a ne zâmbi chiar şi atunci când părăseau terenul învinse, epuizate, cu pomeţii înroşiţi de loviturile de coate.”