Se-ntâmplă să trăiesc visând, alerg pierdut prin gânduri pline. Tot rătăcind, tot tremurând; trăiesc un vis mai vechi ca mine.
M-am trezit, din nou, acoperit de picuri săraţi şi reci. Pe salteaua de sub mine mi-am imortalizat amprenta corpului. Şi respiram adânc, allegro, de parcă în timpul somnului sufletul mi-a plecat haihui şi a intrat într-un cal de curse.
La starea respectivă probabil a contribuit şi un obicei pe care l-am căpătat în urmă cu trei ani. În fiecare vară, atunci când afară sunt 35 de grade şi la mine în apartament aproape 40, răcesc. Cu strănutat vijelios de saltă lustra şi palpită inimile vecinilor. Cu fluide vâscoase ce-mi inundă gâtul, nările şi ochii.
Şi mi-a revenit visul de care speram că am scăpat. Acţiunea nu este impresionantă, şi nici de fiecare dată aceeaşi. Importantă este însă senzaţia pe care mi-o imprimă până în cele mai protejate locaşuri ale minţii. Este gustul amar al timpului trecut, ars şi pulverizat în nefiinţă. Sunt palmele tremurânde care îmi cuprind inima şi mi-o zdruncină, aproape să o rupă din piept.
Iar tocul călcâiului ce mă striveşte în vis vine la urmă: cel mai curat sentiment de neputinţă. Orice aş face pentru a scăpa, indiferent de direcţia în care alerg căpiat, nu pot renunţa la condiţia muritorului banal, insignifiant. O senzaţie mai chinuitoare decât cea a dezamăgirii în care îmbătrâneşti este doar cea a dezamăgirii ce va să vină. Şi eu o retrăiesc intens şi identic, de fiecare dată când visul mă vizitează.
Deja îl simt mai bătrân decât mine. De parcă o forţă drăcească l-a construit în detaliu şi mi l-a implementat în teancul de memorii. Ca pe un virus menit să tortureze. Nu îmi amintesc când, cum şi de ce a apărut. Dar îmi place să cred că măcar în frageda copilărie am visat fericit.
Problema principala este maturizarea, deziluzionarea.
Odata cu ea, preluam responsabilitati (si griji) care ne schimba modul de a trai. Atunci avem acea senzatie cutremuratoare, ca pierdem ceva pretios, ca lasam ceva important in urma: bucuria pura si inocenta a copilariei, generata de protectia parintilor nostri si a societatii.
Maturizarea mai inseamna din pacate si altceva decat pierderea fericirii inocente. Acum cateva zile comentam despre constientizarea propriei fiinte trecatoare. Ziceam asa: “Cunosc fiorii reci, aia care te trec de la ceafa in jos pe spate si se distribuie in tot corpul transformanduse intr-un frison generalizat, care-ti paralizeaza mintea, la gandul ca nu vei mai fi.”
Candva, mai devreme sau mai tarziu, brusc si neanuntat, fiecare dintre noi se confrunta cu acest fior al fiintei, al mintii noastre cercetatoare, atunci cand constientizeaza inevitabilul propriului sfarsit.
Lipsa sensului vietii (personale), este cea care ne face neputinciosi, vulnerabili si neinsemnati in confruntarea noastra cu timpul.
Crestinii (si religiosii in general) au rezolvat problema elegant, introducandu-l pe Dumnezeu in ecuatie, cel care ofera oamenilor un SENS, un scop care este totodata si o mare recompensa pentru supunerea, devotamentul si credinta lor suprema: renasterea fiintei in Hristos mantuitorul, cel care a demonstrat prin puterea propriului exemplu, ca fiinta umana poate invinge moartea, intunericul, timpul…
Dar oare cum reusesc necredinciosii, adica cei ca tine si mine, sa umple acest imens gol existential din propria fiinta? Si cu ce?
Noi ne umplem golul cu iluzii. Incercam sa estompam parghiile rationale si sa transformam iluzia in speranta. Si noi vrem sa fim credinciosi, dar nu putem. Ne-am nascut cu ceva lipsa, sau ceva in plus. Dar in mod sigur am ratat tiparul ideal.
Sunt constient ca nu voi atinge fericirea absoluta a credinciosului si nici linistea sa sufleteasca crescuta din certitudinea izbavirii.
Dar ma consolez cu pseudo-fericiri vremelnice. De exemplu, acum sunt fericit pentru ca imi perpelesc in tigaie caraselul prins ieri. O sa iasa crocant, cu malai si sare. Imi imaginez un gust excelent al pestelui prins cu mana mea. Cu o bere amaruie langa, iese exceptional. Este o senzatie placuta 🙂
Dani,
Da, asa este, stim sa traim, stim sa ne bucuram de viata, stim si sa dam altora cate ceva din fericirile, din iluzile noastre, dar ce facem cu timpul care ticaie? :))
Tu zici, “Si noi vrem sa fim credinciosi, dar nu putem. Ne-am nascut cu ceva lipsa, sau ceva in plus. Dar in mod sigur am ratat tiparul ideal.”
Chiar asa sa fie, nu putem? Nu avem nimic in plus sau in minus, nici macar nu e vorba de tipar, ci de dorinta. Iti spun eu, noi NU VREM, nu suntem dispusi sa renuntam la “EGO-ul” nostru in schimbul fericirii vesnice …:))
si pestisorul cu ce se consoleaza?)))
Ce ştie peştele? Un înapoiat, un analfabet… Vorba lui Dem Rădulescu:
https://www.youtube.com/watch?v=2Lj6Mv52Gbg