Am decolat de la Paşcani spre Băneasa, după o aşteptare de aproximativ 4 ore. Atât a durat până s-a întors delegaţia chineză transportată tot de noi de la Bucureşti până pe un câmp buruienos din spatele unor blocuri părăsite.
Spre deosebire de prima aventură povestită AICI, acum eram la bordul unui elicopter bimotor cu 8 locuri pentru pasageri. La comandă, eu şi Moşu. În spate, în cabina pasagerilor, 7 chinezi vorbăreţi, cu 7 serviete mai late-n umeri decât ei, şi un românaş de-ai noştri să le ţină de urât.
Nu trec 10 minute de când ne-am luat zborul din bălăria prăfuită a Paşcaniului, că-l văd pe Moşu pivotând pe toate părţile, fără căşti pe urechi, încercând să se potrivească la vorbă cu românaşul din spate.
„Daniele, auzi că li se făcu foame ăstora.”
Înclin puţin capul şi forţez un zâmbet, să-i las de înţeles că l-am auzit. Detaliul despre foamea chinezilor nu avea greutate suficientă pentru a-mi îndoi ignoranţa.
„Daniele, ia pune mâna pe hartă şi caută-mi Hanul Ancuţei!”
Aoleo, deja începea gluma să se încăleze. Păi de ce să-l caut? După 4 ore de aşteptat pe câmp, sigur nu mai avea Moşu chef să mă testeze dacă sunt în stare să găsesc hanul. Motivul trebuia să fie mai serios de atât. Plus că aveam şi experienţa cursei trecute, când am aterizat în Deltă, la Sfântu Gheorghe, să luăm peşte proaspăt de la un pescar tocmit de Moşu prin telefon. (Dar despre asta într-o altă poveste).
În fine, nu era momentul să pun întrebări. Iau harta militară – care avea forma unui atlas de câteva kile – şi caut.
“Daniele, să dea dracii să mă rătăceşti! Cască ochii pe hartă şi zi-mi pe unde s-o iau. Trec Siretu, sau?”
Norocul meu că harta militară avea toate crâşmele mai mari scoase-n evidenţă. Iar hanul ăsta era destul de măricel. Şi strategic amplasat lângă ditai drumul naţional care leagă Romanul de Suceava.
Ajungem în zona hanului, îl prinde Moşu între ochii de şoim, îşi înfige antebraţul de Popeye zburător în manşă şi zbârrr! Valvârtej printre nişte sârme de înaltă tensiune, peste câţiva copăcei mai cocoşaţi, direct în spatele hanului, la vreo 50 de metri de DN2. Dar na, mai erau oameni parcaţi pe acolo. Cu maşinile…
În doar câteva minute, paza hanului devenise paza elicoperului, tot personalul cu ceafă groasă era preocupat cu ţinutul curioşilor la distanţă. Şi nu a scăpat vreun angajat care să nu fie informat de Moşu că noi avem prioritate, restul clienţilor pot să mai aştepte. Dar noi trebuie să comandăm, să mâncăm şi să plecăm în 40 de minute. Altfel, vine noaptea, agăţăm sârmele de curent şi ne prăbuşim peste ei.
Ne punem la masă.
„Ueeei, Daniele, tu numai atâta mănânci? Aici îţi comanzi ce vrei tu şi cât vrei. Mănâncă până nu mai poţi, că nu plătim noi! E gratis. Ia şi-o ţuică, dacă vrei.”
Când am decolat spre Băneasa de lângă han, soarele se stinsese complet în crepuscul. „Daniele, fugi de numără chinezii din spate. Să nu uităm vreunul pe câmp!”
I-am numărat de două ori. Prima dată mi-a dat cu unul în minus, a doua oară tot unul, dar în plus. Teribil de greu să numeri 7 chinezi într-o cabină. Mişunau mai ceva ca potârnichile.
Românaşul care îi avea în grijă a luat de la han şi ceva la pachet. Când le-am deschis uşile la Bucureşti, m-a izbit un damf usturător de pivniţă prădată. Pe sub scaune zornăiau sticle de vin goale. Şi fiecare chinez a plecat cu un zâmbet larg ce îi unea urechile.
era harta armatei ruse poate, de avea carciumile evidentiate…..