Se întâmpla în urmă cu aproximativ 3 ani. Am decolat de pe Aeroportul Băneasa spre Timişoara, cursă umanitară. La Bucureşti, soare, vânt calm, te uitai spre cer şi parcă te scăldai într-un lac de tihnă.

Nimeni nu a stat să studieze atent starea meteo pe tot traseul, pentru că eram la comandă în echipaj cu Moşu (mă rog, Moşu era la comandă, în echipaj cu mine). Şi se ştia la acea vreme că în calea lui norii se despică, însuşi soarele îşi schimbă făgaşul, să nu-i jeneze ochii de şoim.

Să vă faceţi o idee, Moşu era Chuck Norris al elicopteriştilor. Fost pilot militar, colonel, pilotul lui Ceauşescu; alături de alt colonel, Vasile Maluțan, răpus între timp de un cablu electric.
Chuck al aviaţiei e originar din Brăila, posesor neaoş de dulce grai moldovenesc, pe care l-a luat de la vecini. Pentru că Brăila nu e în Moldova…

Fizic autentic de elicopterist, deloc înalt, dar nici suplu, tot timpul în pas cu moda, atât la vorbă cât şi la port, cu antebraţe care l-ar face invidios şi pe Popeye Marinarul. Iar pe antebraţ, o bâzdâganie de ancoră scrijelită în tinereţe, probabil într-o noapte de solitudine militară. Tatuaj din ăla bărbătesc, făcut cu un cui muiat în cerneală albastră.

Şi în zborul nostru umanitar spre Timişoara, ajungem aproape de Valea Oltului. Pilotam un EC 120, elicopter monomotor, reglementat exclusiv pentru zbor la vedere, nu instrumental. În zona munţilor, s-a întunecat brusc, au inceput să se rostogolească peste noi nişte monşti negricioşi şi scârbavnici. Ziceai că s-au ridicat din iad aburii cazanului cu smoală.

“Ne întoarcem?” Întreb cu limba tremurândă
“Ueeei, Daniele, cum să ne întoarcem? Ne aşteaptă oamenii ăia cu echipamentul şi vrei să te întorci?”

Noi transportam toate ustensilele medicilor. Deasupra noastă era avionul cu echipa medicală, plus organele necesare pentru operaţie. Era obligatoriu ca ambele aeronave să ajungă la Timişoara pentru misiunea umanitară. Doar că avionul, un BN2 bimotor, echipat pentru zbor instrumental, zbura deasupra plafonului, unde era soare şi frumos.

Da, acelaşi BN2 care s-a făcut praf în Apuseni, tot într-o cursă umanitară.

Asta este, nu avem de ales, intrăm cu trancaniciul nostru agăţat de 3 pale direct în furtună, slalom printre stânci. Moşu stătea cu mâinile în sân, admirându-mi şiroaiele de transpiraţie ce-mi făceau mărgele sub bărbie. În mod normal, la zbor de croazieră, cursa manşei este insesizabilă, mişcări de cel mult 2-3 cm. Pe noi ne arunca vântul în toate părţile, printre versantele stâncoase, încât mestecam cu manşa ca în tuciul de mămăligă.

“Reducem puţin viteza? Sunt turbulenţe foarte mari” Întreb din nou, cu juma de gură
“Ueeei, Daniele, ai 120 de noduri. Unde vrei să mai reduci? Hai, că ne aşteaptă oamenii ăia. Sunt deja în faţa noastră!”

Na, de unde să îmi imaginez eu că la comanda unui elicopter, prin turbulenţe, fulgere, şi cu parbrizul plin de apă, trebuie să mă ţin de un avion bimotor care zboară în condiţii perfecte, deasupra furtunii?

Când a început cerul să se mai deschidă, eram cu vreo 2 kg mai suplu. Se întoarce Moşu la colegul din spate:
“He, că tot avem la noi bisturiu şi drăcii, putem să oprim colo-şa în poiniţă. Să îi facem lu’ Daniil o operaţie pe creier. Hăhăhăhă!”

La Timişoara, vremea la fel de proastă. Până şi Moşu se gândea să rămânem peste noapte:
“Daniele, tu ai şiva bani la tini, că eu mi-am lăsat tot la Bucureşti”
“Am aşa…”
“Cât ai?”
“Păi vreo două milioane”
“Bhehehe, păi ce facem, mă, cu ăia? Ne luăm două sendvişuri! Hai, înapoi acas! Dacă nu se poate mai departe, aterizăm la tini-n Vâlcea. E ţuică bună pe-acolo…”

Dani Corban

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş