Nu ştiu dacă v-am împărtăşit până acum bucuria copilandră ce mă înfioară de sărbători. Mă apucă tremuratul de la supradoze nirvanice, nu alta. Acum am realizat că sâmbătă e ceva Moş, prilej de cheltuit bani pe cadouri speciale. Alea pe care nu vrei să le faci, dar totuşi te încumeţi la o investiţie.
Doar pentru a vedea dezamăgirea apropiaţilor, atunci când desfac cadoul tău special şi simbolic.

Vă spun astea nu pentru a vă deprima. Vreau doar să mă laud. Dragi cumpărători juvenili şi visători, subsemnatul a scăpat de grija Moşului. După aproape cinci ani de coabitat cu aceeaşi persoană, ștacheta pretenţiilor a coborât la o farfurie spălată şi un capac de veceu uscat.

Da, sunt la ACEL nivel: stăpânul castelului! Nu mi-a fost uşor, am dobândit totul prin stăruință şi răbdare.

Îmi amintesc cu spaimă primul Moş al coabitării; dimineaţa în care am găsit un ou Kinder (din ăla kingsize pentru copii durdulii) îndesat în bocanc. Atunci am realizat că nu mi-am ales dimineaţa bună pentru trezire. Era sfânta sărbătoare a duhului care intră pe gaura cheii şi are un fetiş cu pantofi.

Îmbracă-te cât poţi de repede, fugi în mall, înfige-ţi coatele în coastele altor uituci ca tine. Caută ceva nici scump, dar nici hidos. Teribile momente!

Oare bunicii noştri, lipsiţi de mall-uri şi de ouă Kinder, făceau la fel în tinereţile drăgăstoase? Îmi şi imaginez nişte cizme din cauciuc pline de caltaboş, slană, ţuică de prune şi colivă.

În fine, nu are rost să îmi mai bat capul cu aşa ceva. În sfârşit, am dobândit luxul de a fi chitros.