”Ieri am fost la piață, i-am zis eu vreo două…”

”…”

”Păi, ce credea el? Auzi, să-mi arate mie roșii galbene, c-oi fi de ieri de azi!”

”Așa?”

”Da, măi, dar l-am pus la punct. Roșiile trebuie să fie roșii, c-așa e de când lumea… pffff, dacă vedea bunicul roșii galbene…”

Eu n-am zis nimic, am continuat să mă țin de volan și doar mi-am trimis ochii peste cap, imaginându-mi-o pe mama școlind piețarul despre blasfemia comisă cu roșiile alea galbene pe tarabă.

Le Maître, care stătea cumințel în aceeași mașină, a scăpat un mormăit de îndoială și imediat i s-au cerut explicații. Și s-a lansat, spre amuzamentul meu, într-o istorie lingvistico-grădinărească a roșiei, amintind de italianul pomodoro – măr de aur – care nu poate să vină decât de la niște roșii galbene și terminând en fanfare cu informația unui soi galben și dolofan, cultivat de când hăul la noi, în mai josul țării.

Eu nu mi-aș fi bătut capul, ai puține șanse la românul înțepenit. E problema largă a generațiilor formate în comunism, au avut atât de puțin acces la informație, în orice domeniu, încât cele primite s-au cristalizat atât de puternic încât resping de multe ori noul ca pe un defect sau dușman.

E și lipsă de informația și îndărătnicie și suficiență, un zid greu de dărâmat.

PS. De fapt, voiam doar să povestesc despre roșiile formidabil de gustoase pe care le am în frigider de alatăieri. Aurite de zici că-s scoase din soare.

Și că roșiile primordiale au fost verzi.