Mi-am propus să pomenesc, fără concordie şi sfială, numele celor ce m-au dăscălit până la vârsta maturităţii. În acest articol, vreau doar să critic, deci este o listă a urgisiţilor, pomenirea celor care mi-au schingiuit personalitatea şi mi-au îngălat amintirile. Înţeleg că au avut oportunitatea asta dintr-un burlesc al sorţii ce guvernează universul, iar eu trebuie să-mi accept condiţia bobului de orez în malaxorul timpului. Totuşi, hai să-i pomenesc.

Doamna educatoare suferea de o ignoranţă infantilă, nu cred că a bifat corect mai mult de patru clase. Descoperisem precoce taina pătratelor perfecte întru impresionarea corpolentei domniţe; încep lejer, cu un radical din nouă. Şi dispare domniţa într-un trap vibrant, să înştiinţeze restul colegelor mai june (alea cu opt clase, deci dublu erudite) – “Fetilor, voi ştiţi cum e cu radicalii ăştia?!” Atunci când am întrebat despre numerele negative, mi-a răspuns că nu se poate din unu să scad doi. Această operaţie depăşeşte rigorile matematicii.
Doamna învăţătoare a fost o prezenţă binefăcătoare, sărim peste şi ajungem în gimnaziu.

Doamna Veronica, diriginta! Niciun pamfletar nu ar fi în stare să întruchipeze atât de loial (şi generos) scrofoşenia scăpată de sub coada vacii într-un bloc turn, la oraş. Cei care aţi auzit-o pe Elena Ceauşescu în puţinele înregistrări ştiţi vocea ţărănismului pur, sunetul hodorogit şi cioplirea vocalelor cu barda, tonul care întoarce brazda fără plug şi boul fără bici. Ei, în comparaţie cu Doamna Veronica, Leana părea cel mai iscusit orator al Academiei Române.
Şi Doamna Veronica, diriga, era profă de română şi latină!

Poate nu m-ar fi deranjat într-atât prezenţa neșlefuită a doamnei, nici pălmuirea aprigă şi repetată a colegilor mai zburdalnici. Dar gigantopitecul ăsta cu ojă întinsă peste seu de oaie a extirpat orice sămânţă a creativităţii din generaţiile cartierelor muncitoreşti. Comentarii dictate patru ore, fără pauză (două ore de română plus una de latină şi una de dirigenţie, frumos alipite), până îţi săpa creionul şanţuri în degete şi picura sânge din grafit.

Doamna Dinulescu, diriginta din liceu.
La liceu s-a depăşit etapa semidoctismului şi a necizelării. Colegiul Naţional Alexandru Lahovari avea suficiente capacităţi pitite prin bănci şi câţiva intelectuali la catedră. Problema dascălilor nu a fost nepriceperea ci inadecvarea.
Doamna Dinulescu, dirigă şi profă de chimie, ne macera cu fiecare ocazie într-un solvent de conservatorism şi habotnicie. Fantoma universului obsolet, venită să ne bântuie, să ne legene căpăţânile aprobator în alienare.

După patru ani de chimie şi dirigenţie, am rămas cu o singură informaţie şi o voi purta cu mine până la final: Fiul doamnei se numeşte Horia. Toate discuţiile ajungeau invariabil la eternul Horia, în maximum 10 minute. 10 minute, asta era lungimea oricărui subiect molecular ori civic, apoi ne cufundam în horianism; aveam laitmotivul, omniprezentul, mântuirea.
Atâta abnegație am observat doar în discursurile lui Pleşu şi Liiceanu care, indiferent de subiect, îl pomenesc în primele 10 minute pe “maestrul Noica”. Numai că dânşii, după ce se scaldă seducător în melancolie, au puterea să-şi smulgă tâmplele din păltiniș.

Doamna Dinulescu preţuia cel mai mult lumea patriarhală prielnică acalmiei, confortului psihic. Şi se cocoţa pe un piedestal inic dacă, involuntar, prindeai conturul unui element perturbator. Atunci când răscoleşti compendii, munceşti două săptămâni la un referat, şi eşti notat cu 4 din cauze disciplinare, începe să fiarbă repugnanța în paharul Berzelius.

Domnul Gorgotă, proful de mate, avea o eleganţă comportamentală atipică, ştirbită doar de păcătosul pragmatism al ciubucarului. Diferenţa între nota 5 şi nota 9 (nici chiar 10, v-am zis, eleganţă!) era făcută de antrenamentul în particular, contra unei sume modice, la negru. Nu meditaţia fără factură prezenta o problemă (era o regulă, nu o infracţiune), ci rezultatul limitat doar la notarea samavolnică a dânsului. Rătăceai în aceeaşi incultură matematică fie cu nota 5, fie cu 9.
În antiteză cu eleganţa d-lui Gorgotă, l-am avut pe Domnul Director, Dumnezeu să-l ierte, tot profesor de matematică. Unul dintre cei mai mari şpăgari ai Râmnicului şi părintele bacalaureatului trucat.

Doamna Ciucă, profa de info, era individul nostru excentric. Un reprezentant leal al caraghioslâcului, al disonanței. Atehnic, retrograd, redundant – nu îmi pot imagina un individ mai nepotrivit pentru catedra de informatică. Toate bizareriile profesionale dovedite în timp de Doamna Ciucă erau glazurate cu personalitatea de murături expirate; o închistare cognitivă şi salve de percuții întârziate care te obligau să reconsideri nu doar informatica, învăţătura, liceul. Doamna Ciucă era puntea între realitate şi “dă-te-n…”

Despre Profesoara de Latină am povestit în Introspecţiile unui Cocoş
Mi-a rămas doar Domnul Voiculescu, proful de istorie, cea mai contondentă amintire din anii liceului. Nu mai ştiu dacă imaginea dânsului este cea reală sau ficţiunea coșmarurilor a completat aprehensiunea ce îmi bântuie subconştientul. Posibil să fiu somnambulul, iar el, Doctorul Caligari.
Da, chiar şi la mai bine de un deceniu după absolvire, mă perpelesc în vis, nu am învăţat la istorie!

Domnul Voiculescu avea alura orășeanului spălat prin mai multe ape, dichisit la adăpostul câtorva generaţii fără purcel în curte. Dar nu era Lord, aşa cum îi plăcea să îl alintăm. Esenţa nu avea nobleţe, ci izul sinecuristului permanent iritat de puii plebei – Ne repeta la fiecare oră cum îşi iroseşte intelectul pe noi, în loc să legene un jeţ în biroul muzeului.
Poate şi de-asta, orele de istorie nu erau despre asimilarea informaţiei cât despre terorizarea şi umilirea noastră, a discipolilor din făină inferioară.
Întreţinea cu sadism tensiunea, atmosfera apăsătoare care te macină şi indispune, avea un stil totalmente anti-pedagogic. Nu cred să existe vreun elev neatins de fetişul masochismului care să spună: “Da, mi-a plăcut ora d-lui Voiculescu!”

După ce am terminat liceul, am avut mai multă putere în alegerea “torţionarilor” şi toată anxietatea s-a topit în indiferenţă. Au contat tot mai puţin siluetele de la catedră, am început să descopăr imensitatea din spatele lor, libertatea gândirii. Iertaţi fie profesorii noştri pentru singurul păcat care contează: Au fost uşa inamovibilă dintre noi şi universul cunoaşterii. Asemeni unor arbitri bolnavi de vedetism, ne-au captat toate energiile, lăsând materiile să zacă în uitare.

*imagine Pawel Kuczynski