Nu sunt adeptul mesajelor motivaţionale, le consider inutile şi iritante, mai ales dacă se rezumă la „fii mai bun”, „fii mai fericit”. Nu m-ar fi dus căpşorul din dotare să tind către bunătate şi fericire, dacă nu mi-l lumina Luminiţa Moldovei şi alţi licurici ca ea. Problema apare atunci când trecem la fericirea concretă a sinelui şi ne întrebăm unanim: „Cum?” „Cum să devin mai fericit?”

O tehnică din arsenalul personal, ţinută secret până acum, este fericirea din mâncare. Mi se pare absurd ca noi, românii, să fim unul dintre cele mai nefericite popoare, şi principala activitate să fie umplerea mesei cu „toate cele cuvenite”. Ceva facem al dracului de prost, altfel nu îmi explic contradicţia.

Suntem în continuu preocupaţi de mâncare, înghiţim porci şi viţei ca pe dude, ne dărâmă burţile de hipopotam expandat, dar suntem veşnicii nemulţumiţi şi nefericiţi. De ce? Pentru că nu ştim să mâncăm. Nu ştim să extragem fericirea din fiecare fibră, din fiecare firimitură. Pentru noi, mâncarea a devenit un simplu combustibil. Am ajuns să ne hrănim în picioare, în timp ce facem slalom printre maşini şi muşcăm dintr-o shaorma plină cu sosuri greţoase.

O bombă calorică, în care toate gusturile şi toate aromele sunt alterate de haoticul amestecului, a devenit pentru mulţi „mâncarea de bază”. Cum poţi gusta, mesteca şi înghiţi două feluri de carne, cartofi, ceapă, varză, ardei iute, lipie, maioneză, usturoi, sos de roşii şi verdeţuri? Toate simultan! Cum poţi aprecia fiecare ingredient, dacă nici nu mai eşti în stare să îl distingi?

Primul pas spre fericire: Nu mai mânca shaorma! Sau dacă a devenit obişnuinţă, încearcă să pui în ea cât mai puţine. În niciun caz cu de toate. Şi în niciun caz mâncată în timp ce mergi pe stradă, conduci maşina sau lucrezi.

Al doilea pas: Atmosfera

Încearcă să îţi construieşti mental un scenariu potrivit pentru fiecare aliment înghiţit. Te pregăteşti să guşti dintr-o roşie? Imaginează-ţi grădina bunicilor într-o zi toridă. Şi tu, mic copil, te plimbi printre lujerii aplecaţi de roşii suculente, aromate, gata să crape. Le miroşi pe fiecare în parte de la distanţă, atât de parfumate sunt.

Verşi puţină apă la rădăcina lujerului, ştergi cu vârful degetelor sucul de pe o roşie plesnită de arşiţă; şi apoi o muşti sălbatic. Îi sorbi toată zeama, toată esenţa, toată truda bunicilor, fiecare picătură de apă şi fiecare rază de soare ce a copt-o. Nu contează că în realitate îţi bagi dinţii într-o bucată de plastic cumpărată din supermarket. Un preludiu reuşit poate şterge din ruşinea actului în sine.

Faci o ceafă pe grătar? Eşti haiduc. Halca de carne perpelită e tăiată de tine din mistreţul pe care l-ai răpus mai devreme cu suliţa. Ai stat la pândă în copac două zile şi o noapte, aşteptându-l pe grohăitor să culeagă ghinda. În dimineaţa asta ai avut noroc şi l-ai străpuns din grumaz până la inimă, dintr-o singură lovitură. Iar vinul pe care îl bei a fost furat de la boieri. Un butoi din soiul cel mai scump şi mai bine păzit de soldaţii boierului.

Nu te ajută prea mult imaginaţia? Adu-ţi aminte de lecturile copilăriei. Mănânci slăninuţă cu muştar şi ceapă? Aminteşte-ţi de slana pe care o mâncau aproape de Polul Nord vânătorii din „Fram, ursul polar”. Pui la grătar? „Hanu-Ancuţei”. Ancuţa însăşi ţi-a adus puiul rumenit pe proţap şi acum îţi toarnă vin din ulcica de pământ.

Peşte? „Baltagul”. Fragmentul când Vitoria Lipan şi Gheorghiţă intră într-un han şi sunt serviţi cu peşte prăjit şi bere. Tot cu Baltagul rezolvi şi caşcavalul, brânza, iaurtul şi alte lactate. Un castron de ciorbă ţărănească, de fasole verde sau alte fierturi dubioase gătite de bunici? Mestec-o vârtos cu un dumicat de mămăligă. Doar unul e Ilie Moromete!

Chiar şi atunci când bei un pahar de apă, imaginează-ţi izvorul ţâşnind din versantul muntelui. Simte-i răcoarea, aleargă la umbra brazilor, îmbibă-ţi plămânii cu răşina spălată în rouă. Fii recunoscător pentru fiecare moleculă asimilată de organism.
Şi poate, în timp, vei înţelege fericirea din mâncare.