Nu sunt adeptul mesajelor motivaţionale, le consider inutile şi iritante, mai ales dacă se rezumă la „fii mai bun”, „fii mai fericit”. Nu m-ar fi dus căpşorul din dotare să tind către bunătate şi fericire, dacă nu mi-l lumina Luminiţa Moldovei şi alţi licurici ca ea. Problema apare atunci când trecem la fericirea concretă a sinelui şi ne întrebăm unanim: „Cum?” „Cum să devin mai fericit?”

O tehnică din arsenalul personal, ţinută secret până acum, este fericirea din mâncare. Mi se pare absurd ca noi, românii, să fim unul dintre cele mai nefericite popoare, şi principala activitate să fie umplerea mesei cu „toate cele cuvenite”. Ceva facem al dracului de prost, altfel nu îmi explic contradicţia.

Suntem în continuu preocupaţi de mâncare, înghiţim porci şi viţei ca pe dude, ne dărâmă burţile de hipopotam expandat, dar suntem veşnicii nemulţumiţi şi nefericiţi. De ce? Pentru că nu ştim să mâncăm. Nu ştim să extragem fericirea din fiecare fibră, din fiecare firimitură. Pentru noi, mâncarea a devenit un simplu combustibil. Am ajuns să ne hrănim în picioare, în timp ce facem slalom printre maşini şi muşcăm dintr-o shaorma plină cu sosuri greţoase.
Continue reading