Despre Simona Halep nu mai sunt multe de spus. O consider cel mai bun produs sportiv, de origine românească, din ultimii 10 ani. Este sportivul român care ne-a păstrat în centrul atenţiei, între reflectoare, după ce Lucian Bute a făcut mai mulţi paşi în spate.
Am mai avut şi alţi sportivi de renume în ultimii 10 ani, bineînţeles. Unii dintre ei chiar campioni mondiali. Dar trebuie să ţinem cont şi de disciplina la care au excelat. De popularitatea sportului respectiv, de atenţia pe care i-o acordă publicul, de publicitate, audienţă, bani. Pentru că, din toate astea rezultă concurenţa în acel sport.
Tenisul este un sport popular, există o concurenţă acerbă. Din aceste considerente îmi permit să apreciez mai mult un loc trei mondial la tenis, decât o medalie de aur la spadă, gimnastică sau tras cu arcul.
“Fenomenul Halep” nu este o exalațiune de cuvinte despre Simona. În cazul ei, totul clar, cleştar. “Fenomenul Halep” este despre noi, românii.
Despre manifestările noastre vocale sau intime, în anumite situaţii cheie – momentele de însemnătate care ne definesc ca popor. Despre o caracteristică generală pe care o purtăm cu toţii în sclipirea ochilor şi pe care o moştenim genetic. Nu am dobândit-o şi nu am alterat-o prin educaţie. Spun că o moştenim genetic pentru că au observat-o şi generaţiile trecute. Au acceptat-o ca atare, au făcut haz de necaz şi au pus-o la loc de cinste în folclor.
Ştiţi bancul românesc cu dracul şi cazanul? Banc făcut de noi despre noi. Cică în iad, singurul cazan fără capac era cel în care fierbeau românii. Dracul a considerat că nu este nevoie, pentru că orice român ar fi încercat să fugă din cazan era prins de restul românilor şi tras înapoi. Acesta este “Fenomenul Halep”.
Critici şi jigniri mai mari decât cele adresate de români celui mai important sportiv român nu cred să existe. De la omul simplu, comentator pe străzi şi pe net, până la jurnalistul parazit (este şi asta o breaslă) şi chiar alţi sportivi.
După ultimele eliminări premature, s-a ridicat un tsunami de lamentări şi dojeniri, de ziceai că a ieşit Halep din top 100 WTA. Surpriză, este tot pe 3! Aveam impresia că absolut tot românul este ultra-specialist în tenis, mai puţin Simona Halep. Ea era singurul român care nu înţelegea fenomenul, tactica, psihologia jocului, voleul, scurta şi serviciul. O “prostuţă” şi o “ţărăncuţă”. Cum să nu priceapă noţiuni atât de simple, când noi toţi eram doxă de tenis?
A încercat până şi specialistul suprem să îi explice. Da, însuşi Tatăl tenisului, Cristian Tudor Popescu, s-a chinuit să o lumineze pe Simona, dar degeaba. Văzând că este un elev prea plăpând la minte şi îi înţelege greu spre deloc slovele aurite, a renunţat să o mai mediteze într-ale tenisului şi a conchis amărât de dezamăgire: “Tensiul practicat de Simona este o ţaca-paca. Din păcate, celelalte jucătoare i-au învăţat rapid stilul simplu. Simona Halep este bună de bătut.”
Menţionez că CTP-ul a fost printre cei moderaţi în analiza halepistă. Mustrările şi trasul de perciuni au fost cocoţate de alţii pe culmi mult mai abjecte. Totul culminând cu refuzul Simonei de a se alătura lotului naţional şi satisfacţia imensă experimentată de căldurosul popor, atunci când Simona a fost eliminată la Stuttgart. “Haaa, aşa î-ţi trebuie! Închipuit-o! Prefăcut-o! Ţia-i trădat ţara care tea crescut!”
Având o părere deformată despre “ţara care a crescut-o”, Simona a continuat să fie sinceră, a respins ipocrizia necesară convieţuirii: “Joc în primul rând pentru mine.” Păi atât i-a trebuit. Cum adică joacă pentru ea?! Cum îşi permite să ignore pulimea din spaţiul carpato-danubiano-Ponta?
Noi, românii, nu putem accepta. Nici jurnaliştii români, în frunte cu mastodontul scuipător Ciutacu nu au putut digera asemenea declaraţie. Noi, jurnaliştii, care te-am băgat în seamă şi te-am ridicat unde eşti acum… Hai, la loc în cazan cu tine!
Am început articolul aducând în discuţie momentele de însemnătate care ne caracterizează ca popor. Da, toate popoarele lumii au avut aşa ceva. Unii au avut Revoluția Bolșevică, alţii au avut Gleichschaltung sau Proiectul Manhattan.
Nu înseamnă că respectivele popoare, în integritatea lor, şi-au pictat zvastici în frunte ori şi-au dorit să topească de vii nişte sute de mii de japonezi (civili). Dar toate aceste evenimente au undeva o explicaţie, în ADN-ul poporului. Pentru noi, definitoriu este “Fenomenul Halep”
