– Tonioooooooooooooo, Toniooooooooooo, nu mai da jucăriile jos!

– Unde-i mamaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa, de ce nu mai vine mamaaaaaaa!?!

– Nu vreauuuuuuuuuuuu, nu vreauuuuuuuuuuuuuu, vreau acasăăă!

– AAAAAAaaaa, unde-i bunu, unde-a plecat bunu!?!

Urlete, răgete, plânsete, jucării aruncate, războaie pentru o mașinuță. Dintre toți parcă doi băieți sunt cei mai obraznici și singurii violenți. Unul dintre ei nu vorbește dar smulge tot ce vrea și dacă nu îi convine ceva dă cu pumnul.

Duo-ul ăsta dinamic pică în grija domnului educatoare, de restul au grijă doamnele. E bun, se vede că are pregătire nu glumă, maniacii ninja îi mănâncă din palmă, fetițele vin la el să le îmbrace păpușile și să le repare brățările, iar doamnele îl privesc cu drag ca pe un înger protector.

Numai el știe ce e în sufletul lui… trezit în zorii zilei, mult prea devreme pentru firea lui de artist nocturn, aruncat într-o încăpere cu două duzini de plozi urlători, mucoși și uneori violenți, închis acolo timp de câteva ore bune, simte cum, picătură cu picătură, îi este zdrobit spiritul.

Apoi grația divină sosește sub forma unui băiat de popă care horcăia de mama focului, chinuit de o răceala adâncă și de o ură la fel de profundă față de statul la grădiniță. Căzu domnul educator la pat, cu gâtul praf, dureri de piept, de cap, de spate, de urechi, de masele și cu o tuse măgărească demnă de un dragon răgușit, dar în culmea fericirii – era liber. LIBERRRRRRRRRRRRR!

Într-o săptămână trecu însă și nenorocita de răceala, trădătoarea și scârba de ea, cum a putut să-l lase pe om la greu. De luni, începea din nou calvarul.

PS. Da, Ioana nu vrea deloc la grădiniță și a plâns 4 ore încontinuu prima zi așa că tac-su încearcă să-i arate cât de frumos poate fi să se joace acolo până când o să vrea să stea chiar și singură…