– Tati, închide, închide eptopu! Tati, jos, joacă Ioana!

– Ioana, tati lucrează.

– Aaaaaa, închide, închide,  joacă, joacă!

– Ioana, termină. Tati are de lucru, ne jucăm când termină.

Își ia poziția de fatality. Picioarele crăcanate, mâinile făcute pumni și ținute strâns la piept, privire în sus și capul puțin pe spate, ochii în lacrimi și colțurile buzelor plonjate spre podea.

– Hai, mă Ioana… hai să-ți explice tata cum stă treaba.

Întinde mâinile, ținându-și pumnii la fel de strâns, spre mine, s-o pot ridica în brațe. O iau și-o pun pe picior, îmi învârt scaunul cu spatele la birou și i-o arăt pe maică-sa.

– Ioana, unde muncește mama?

– La evici, apă, sticle.

– Da, Ioana, mama se duce la servici să facă bănuți (aud tot felul de viteji cum ei n-o să vorbească copiilor cu diminutive că e stupid și nici nu îi ajută la vocabular – da, da, sigurrr că da, știi cum? nici nu-ți dai seama când începi cu suculețul, lăpticul, dințișorii..) ca să îi ia lui Ioana hăinuțe, jucării și iaurțel. Da?

– Da, mama la ervici, iaurțel papă Ioana.

– Exact. Ei și tata lucrează tot ca să facă bănuți și să cumpere pentru Ioana papucei, cereale, baloane și tot ce mai trebuie. De asta trebuie să-l lași pe tata să lucreze, Ioana, da?

Lacrimile dispar ca prin minune, pumnii se desfac brusc și Ioana zâmbește pe deplin clarificată asupra aspectului problemei. Se lasă să alunece jos, face doi pași spre centrul camerei și apoi decretează cât poate de hotărât.

– Și Ioana lucrează de-acasă!