Am făcut poza săptămâna trecută, în parcul Herăstrău. Fără editări și filtre; cireși reali, oameni reali și (probabil) vaccinați ieșiți după multă vreme la o gură de viață.
Pentru mine a fost încă un motiv de a-mi pune la îndoială bunătatea sufletească, chiar și calitatea materialului ce-mi dă formă și face umbră pământului. Imaginea înălțătoare a învierii neamului nu m-a umplut de fericire, nu m-a ridicat pe culmile extazului, cum ar fi fost normal pentru un bun creștin sănătos mintal.
După mai mult de un an, am înviat! Pășesc printre noi oameni reali, nu carcase ascunse în ambalaj monocolor și fără etichetă. Cireși reali care miros și cântă.
Au glas desăvârșit și cântă despre mine uitându-mă la ei, în fiecare an. Bănuiesc multă născocire în versurile lor, căci ar fi trebuit să am în memorie vreo treizeci de prezențe la cântările anuale. Ori mai mult de două-trei nu găsesc, și nici în cazul lor nu sunt convins de unicitate. În mintea mea, toate sună la fel și îmi lasă aceeași senzație de ruptură a ființei.
Ceva ce am fost și din care s-a rupt bucata ce sunt. S-a rupt involuntar – din neglijență, din neputință – iar spațiul dintre bucăți nu mi-a aparținut vreodată. Este un gol al înstrăinării, o antimaterie în continuă expansiune. Și este deprimant să ajungi simplu vizitator în propriile amintiri, să conștientizezi că și bucata de acum și cea din care s-a rupt sunt de fapt ale golului, nu ale tale.
Învierile sunt pentru credincioși; ei îl cunosc pe Dumnezeu, nu îi chinuie condiția efemeridei, incontrolabilul, înstrăinarea: le-au lăsat pe toate în plata Domnului și ascultă cu bucurie cântecul cireșilor.
