Ştiţi momentele alea când plecaţi să cumpăraţi pâine, pe la un 6-7 seara? Şi ajungeţi acasă a doua zi la prânz, duhnind a distilerie, cauciuc afumat şi şobolan. Fără pâine, bineînţeles.

Ultimul din această viaţă s-a petrecut pentru mine ieri. Plecat în jurul orei 17 cu băieţii la o bilă. Trezit astăzi la ora 16:00. Şi ieri, ca de fiecare dată, a apărut acel hazard al evenimentelor independente de mine. Şi am ajuns captiv într-un club de bumţi-bumţi până mi-a ieşit sufletul prin urechi.

Dar de ce? De ce insist să mă las de atâtea ori pradă torturii? Mă bat până la epuizare cu forţele naturii, mă arunc în vitregiile mării. Ştiu bine că n-am mai agăţat vreun peşte în ultimele 84 de clubăreli.

Şi chiar dacă va muşca vreodată marele marlin, şi nu îl vor devora rechinii până la mal, cu siguranţă îl va devora piranha de acasă. În fine, divaghez.

Noaptea trecută am avut o epifanie. M-am uitat atent la toţi sânii săltăreţi din jur; unii mai sterpi, alţii mai reveni, dar toţi foarte proaspeţi. Ilegal de proaspeţi.
Atunci am realizat că marea a învins, iar eu sunt prea bătrân.