Viața cu radar sau “de ce e greu să nu fii proastă”

Guest post by AlinA

Pandemie sau nepandemie, dragostea… nu caută. Motiv pentru care “lovește”. Așa se face că am participat și la prima nuntă post-restricții, cu tot tacâmul servit ambitioșilor care s-au încăpățânat să-și pună pirostriile pe așa vremuri: cu dezinfectant și mască, cu blues uri, distanțate și fără sârbe strâns “legate”.

Habar n-aveam de ce mă duc, căci mi-era limpede că nu e chibzuit. Și totuși, ceva mă împingea să merg. M-am lămurit rapid când mi-am dat seama că acela fusese momentul potrivit să aflu…de ce e greu să nu fii proastă. Și de ce îți e mai bine așa?!

Sigur că numărul participanților era redus, așa că vremea a fost destulă să se observe fiecare cu oricine. Și, desigur, ca la orice nuntă la care ajungi neînsoțită, inevitabil încearcă cineva să te prezinte cuiva, care nu trebuie să vrea neapărat… ceva, important e să aibă fiecare pe lângă cine dansa. Ăsta, totuși, voia.

Desigur că tu nu ajungi acolo neînsoțită chiar fără niciun motiv, dar acest detaliu scapă oamenilor centrați pe acțiune, și nu pe vis. Așa încât, iată-mă bucuroasă pentru prietena mea măritată și… mimând o primă ședință de terapie (aka. “tăcând”) cu singurul tip singur din “echipă”, care?! ce să vezi, mă alesese tocmai pe mine din suita de tipe neînsoțite.

Și l-am văzut venind, și i-am simțit gândurile amestecate, dar pe cuvânt că mi se bruiase “radarul” sau nu știu exact pentru care motiv nu am strănutat fix în acel moment, ca să-l sperii și să treacă mai departe. Așa că a rămas.

Și radarul mi s-a deșteptat și a început să îmi emită tot felul de semnale. Cele mai multe, despre minusuri: cum o să își aprindă țigara și nu o să îmi placă, cum va uita să se oprească din vorbit, cum se va fâstâci să-mi deschidă ușa și, mai ales, cum nu va ști să își ia rămas bun fără să ceară direct și-un număr de telefon pentru a doua zi.

Sigur, aș fi putut aprecia bruma de cavalerism?! de a nu ma fi întrebat direct dacă mă conduce la mine sau la el, dar eu… nu. Eu încă mă întrebam de ce nu a reușit să mă facă el pe mine să vorbesc, de ce nu m-a plimbat sub clar de lună, de ce nu a știut ce vin prefer și, mai ales, de ce nu mi-a lăsat puțin mister?!

Și atunci am înțeles: odată ce “ți-ai montat” radar, rar simți bruiat. Și ce e și mai drăguț, e ca radarul nu are buton de “oprit”. Iar odată ce ți-ai dat seama că nu ești proastă, greu îți va mai ieși să o mimezi, greu vei mai ascunde că-i știi dinainte mișcările.
Dar zău că este bine așa: sinceritatea salvează timpul tuturor și pe cuvânt că nu vedeam niciun folos în a mima că-l plac și eu sau că există vreo mică șansă să ne potrivim.

Pandemie, penurie, înțeleg și eu… fiecare vrea pe cineva, dar nici chiar așa. Toți știm de fapt că unde nu-i chimie e istorie, așa că nu ne mai rămâne decât curajul de a spune – elegant și feminin, NU!
Iar apoi, sa ne gândim că viața cu radar e grea, mai ales că sonarul e des “pe minusuri”. Și că totuși, e mai simplu de trăit onest: “everybody loves somebody somehow”…și nu e musai să fie în sincron. Și e bine și așa.

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş

1 Comments

  1. Unele sunt menite să fie singure. Nu musai din vină sau prostie/deșteptăciune/pretenții închipuite & superficiale. Așa, pur și simplu. Nu de alta dar și-ar face viața mizerabilă, atât ei cât și lui. It’s more than honesty, it is what it is.

    Important este să nu te cerți cu tine însuți în viitor sau, mai rău, să atunci vina. Nu vorba de vină, nici măcar de ceartă, e vorba de integritatea aia, din cap pentru tot din tine.

    Reply

Leave a Comment.