Bucureşti, 30 de grade plus, ascult în umbra udă cimentul fierbând. Blocul comunist are arome de sezon. În fiecare vară, cu fiecare caniculă, mirosul de comunism se îmbogăţeşte cu moleculele paraziţilor vremelnici. Grinzile îi pârâie a copt, parazitez într-un bloc bogat.

Vreau să scriu şi mă simt sufocat de aburii cimentului, de felurimea inclasificabilă a moleculelor inhalate, de condiţia vermină. Perfect! Comoditatea şi confortul psihic urzesc plictisul, nu creativitatea.
Există o oră specială care împresură răsăritul – atunci mi se usucă transpiraţia şi mă trezesc din haiala blocului fiert. Vă povestesc toate astea pentru că, în ciuda condiţiilor prielnice, m-am blocat.

Nu pot să construiesc personaj veridic, nu pot să falsific femeie!
Cum să iasă din mine, fără să-mi poarte moleculele? Ar fi la fel cum cimentul comunist ar răzbate imaculat timpul, fără bucăţelele paraziţilor. Şi dacă-mi poartă mirosul, gustul, suflul, cum poate fi femeie?

Sunt sătul să-mi dau întâlnire cu femeile din romanele bărbaţilor, nu mai vreau femei false! Se văd cusăturile, pielea nu stă bine întinsă, calcă tocurile șontâc, se-agaţă furoul în păr şi fusta în penis.
Îmi dau seama că femeia a fost născută de un bărbat, anomalia mă tulbură, chiar stânjeneşte în mimările erotismului. Nu este o constatare general valabilă, ci reflecția mea, subiectivismul mofturosului hrănit cu prejudecăţi.

Da, pot stabili, cu precizie apropiată de perfecţiune, sexul autorului. Există excepţiile salvatoare; în rest, câteva paragrafe mă lămuresc şi mă condamnă la cârcotă – încă un bărbos boceşte drama clitorisului frigid.

Am renunţat. Nu le pot înţelege, cu atât mai puţin anticipa. Nu pot să le îmbrac pielea fără s-o plesnesc, nici să le succed paşii fără să distrug graţia urmelor.

Tot ce înseamnă personaj feminin va apărea în spectrul nălucii. Molecule culese din aburii cimentului comunist şi aranjate în forme bizare. Iar eu, culegătorul, le voi aşeza aşa nu din extravaganţă, ci din neputinţă.