Justiție de gherilă și bâlci

Povestește Dani despre cum ar trebui să lovească hotărât și chirurgical justiția, să-i lege pe ticăloși numai și numai cu chestii decisive și despre cum își pierde încredere populația în justiție, fără nicio legătură cu asaltul furibund al clasei politice asupra ei prin toate canalele pe care le are la dispoziție.

N-o să fiu așa de tranșant ca Dani, dar o să zic cum aș fi văzut eu lucrurile dacă aș fi rămas în sistem:

Corupția paralizează România, o poți vedea în absolut orice instituție și te lovești de ea oricând ai nevoie de ceva, orice, de la statul român. Comanda politică e lege în sine, tocmai pentru că și-a întins pânzele peste tot sistemul românesc, inclusiv o mare parte din justiție, că fără judecători și polițiști băgați în schemă, nu s-ar fi ajuns niciodată aici.

Împotriva animalului ăsta se luptă acum – cu un parlament care face tot ce poate să treacă legi care să-i apere mizeria, cu o miliție de investigație la care probabil toată structura superioară face parte din clică, cu o grămadă de judecători de prestigiu dovediți corupți și alții care tremură să nu se afle și-și dau cu mătura pe urme.

În contextul ăsta, unde chiar organele care ar trebui să-i garanteze funcționarea o atacă, justiția nu se luptă numai pentru a curăți societatea ci se luptă pentru supraviețuire, după ce a reușit să scoată capul puțin de sub clasa politică, unde a stat inertă vreo douăzeci de ani.

Ei, în peisajul ăsta Dani explică cum e de tot râsul ca țintele de mare importanță să fie atacate cu tot felul de nimicuri, în loc să li se facă dosare pentru cele mai grave chestii pe care le-au făcut – pentru că, doar știe toată lumea, într-un sistem înghețat de corupție de sus până jos, nu e nimic mai ușor decât să aduni probe decisive și judecătorul, ăla de-a stat 15 ani la căldurică în sânul mizeriei, să-ți dea decizie de tăiat capul viperei.

Eu, dacă aș fi ales o carieră în drept (corupția din interior a fost unul din motivele pentru care nu am făcut-o), mărturisesc că aș fi luat-o pe același drum, cel al justiției de gherilă și bâlci, unde obiectivul nu mi-ar fi fost să înfund unu-doi pești grași în toată cariera, lucrând la cel mai gros dosar posibil și apoi sperând să nu dau peste un judecător din clica veselă. Un pește mare scos de tot din baltă în zece ani nu schimbă mare lucru, în zece ani s-au mai îngrășat mulți pe lângă…  

Ba, dimpotrivă, aș fi fost conștient că orice chemare în sală, orice condamnare cu suspendare, orice dosar minor, ba chiar și ratările, slăbesc animalul. Da, orice favor pe care îl cere un individ caracatiței, îi slăbește poziția în organizație. Orice condamnare îl face mai greu de vândut electoratului (o să ziceți că în practică se vede că nu-i așa, se votează penali în draci – da, dar generațiile se schimbă și ăsta e un joc lung, frățică). Orice știre concretă despre ce-a mai scos la iveală justiția, îi face viața mai grea omului.

Funcționează? Ne uităm cu ochii mari la ce tupeu incredibil au și cum sunt mai virulenți ca niciodată – ăsta e chiar semnul că funcționează, oamenii se agață cu disperare de vârful piramidei, acolo unde-s protejați, turbarea vine din disperare. O fac de frică, știu că dacă pică de acolo își pierd spatele și-s terminați – ăsta este efectul genului de justiție pe care o vedem acum.

Uitați-vă un pic la Udrea și la Năstase, ambii trecuți pe la bulău în vizite muuuuuuuult mai scurte decât ar fi trebuit. O duc rău? Măi, nu o duc. Mai sunt ei jucătorii monumentali de altădată? Nu, nici pe departe.

A fost nevoie de o viață în închisoare pentru a-i scoate de la cârma caracatiței? Nu. Nu, pentru că în interior e un cuib de șerpi care abia așteaptă să urce în ierarhie și odată ce ai fost scos pe tușă nu mai intri înapoi.

Trebuie să înțelegem că ia ani mulți să construiești jucători atât de puternici iar dacă justiția reușește să-i scoată din joc, chiar și pentru puțin (fără să-i linșeze dacă nu e capabilă ci doar slăbindu-i destul cât să-i mănânce colegii) va slăbi considerabil animalul nu numai la vârf ci și, mai important, în adâncime. De fiecare dată când pică un mamut, strivește și câteva zeci de șobolani pe care-i proteja de toate cele.

Și da, golul este umplut imediat de gândaci, doar că-s mai puțin înfipți și mai puțin blindați, mult mai ușor de vânat și care lasă urme proaspete… ăsta e jocul pe care l-aș juca, orientat spre curățirea sistemului prin slăbirea caracatiței politice.

Care-i riscul? Să scape cu o dojenire ușoară niște ticăloși și să-și vadă după aia de viață? Absolut, totuși aș alege varianta asta dacă mi-ar aduce o Românie mai curată.

Numai că vorbim de o partidă lungă, nu cad capetele pe jos cum ar vrea poporul suveran… poate dacă spunem că-i vorba de pressing? Că n-am auzit încă român să spună despre un presing susținut că n-ar fi o strategie bună pe teren… că doar la fotbal, politică și justiție ne pricepem cu toții, nu?

 

Vlad B Popa

Scriitor. Cautator de povesti si povestitor prin scris, fotografie si film. Licentiat în drept constitutional.

Carti publicate: Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen, Tati

Facebook personal

Pagina fb de autor

website de autor

10 Comments

  1. Udrea se va întoarce la închisoare pentru câţiva ani, dosarul ei încă nu s-a judecat. Iar Năstase nu avea nevoie să stea mai mult – pentru el a fost game over. Tentativa de sinucidere demonstrează capitularea.
    Eu n-am zis în articol că DNA este bună sau proastă. Am prezentat doar o parte din motivele pentru care şi-a pierdut încrederea populaţiei. Părerea mea am scris-o în finalul articolului: Îmi par mediocri. Nu sunt ineficienţi, dar clar există loc de mai bine.
    Tu prezinţi ca imposibilă pătrunderea în ascunzişul peştilor mari. De-asta DNA se limitează la “pressing”, pentru că mai mult nu se poate.
    Hai să vedem de ce urmează Udrea să fie judecată, de unde a pornit Gala Bute? De la DNA? Nope.
    Totul a pornit de la ancheta condusă de Tolontan. Jurnaliştii de la Gazeta Sporturilor au reuşit să intre peste peştii mari. DNA, nu. Tolontan a investigat, a prezentat săptâmânal noi dovezi, până s-au autosesizat procurorii şi au făcut dosar.
    Ăsta e doar un caz. Cu Mircea Băsescu a fost la fel. Prima dată au apărut dovezile în presă, pe urmă s-a autosesizat DNA.
    Foarte bine că DNA face “pressing”. Dar poate mai vedem şi noi o verticalizare, un dribling, un şut la poartă. Dacă jurnaliştii au putut, înseamnă că se poate.

    Reply
    • ”Doar” e replică intrată în reflex la tine – dacă tot îți construiești articolele intenționat pe doar, eventual un doar de multe ori neacoperit, nu te mira când ți se răspunde tot pe doar-ul ăla.

      Am început o explicație de roman dar mă rezum la – nu știi, taică, despre ce vorbești. Orice condamnare în condițiile în care se lucrează acum e cât un gol de-al naționalei într-o partidă neamicală. Cu campioana mondială. În zece. Fără portar.

      PS. Asta cu jurnaliștii au putut arată o ignoranță fantastică.

    • Arată incompetenţa sau reavoinţa procurorilor în cazurile respective. Fie nu au văzut, fie au ignorat dovezile, până au ajuns în presă şi au fost obligaţi să intervină.

    • Dani,
      “Jurnaliştii de la Gazeta Sporturilor au reuşit să intre peste peştii mari. DNA, nu. Tolontan a investigat, a prezentat săptâmânal noi dovezi, până s-au autosesizat procurorii şi au făcut dosar.”

      Asta confirma cele expuse de Vlad in articol. Din interiorul sistemului corupt este foarte greu sa lupti impotriva caracatitei. DNA are nevoie de sprijinul public, ca sa actioneze. Anchetele jurnalistice sunt cruciale pentru instrumentarea dosarelor.

      La fel se intampla si in SUA si toate tarile dezvoltate. Acesta este rolul presei libere pana la urma. Fara scandal public, fara anchete jurnalistice curajoase, nu ar fi existat watergate, ca sa dau numai un exemplu.
      Fara presiune din partea alegatorilor, nu se schimba nimic intro democratie.

    • De acord, nici justiţia de pe vremea lui Nixon nu mi se pare un exemplu de competenţă şi integritate. De-asta au şi fost posibile abuzurile politicului. Asta se întâmpla în urmă cu vreo 40 de ani. Noi, în 2016, probabil suntem la acelaşi nivel. E bine că mişcăm şi facem “pressing”, dar nu mi se pare motiv de laudă. Să lăudăm DNA peste 40 de ani, când îşi termină treaba, nu acum.

    • Dani,
      “nici justiţia de pe vremea lui Nixon nu mi se pare un exemplu de competenţă şi integritate. De-asta au şi fost posibile abuzurile politicului. Asta se întâmpla în urmă cu vreo 40 de ani. Noi, în 2016, probabil suntem la acelaşi nivel.”

      Justitia din ziua de astazi nu este mai integra decat acum 40 de ani in State. Si acum exista abuzuri politice. Doar ca in vest nu mai intereseaza pe nimeni. De ce? Pentru ca oamenilor le merg bine. Asta inseamna sa faci o politica eficienta, moderna.

      In ziua de astazi, in lumea civilizata, caracatita controleaza opinea publica. Cum? Prin bunastare materiala, siguranta si libertate personala. Adica fix valorile pe care incearca terorismul sa le zdruncine, ca sa destabilizeze sistemul.

      La noi, clasa politica nu a ajuns inca la aceasta maturitate.
      Clasa politica este inca preocupata cu ea insasi, neintelegand forta opiniei publice in democratie.

      De aceea incearca “occidentul” sa inlature clasa politica de tip arhaic de la noi (generatia Vantu, Becali, Udrea, Basescu, Ponta etc), si sa o inlocuiasca cu o caracatita mai moderna, mult mai preocupata de nivelul de trai al populatiei.

      Calculul este simplu: este mai usor sa controlezi o populatie multumita, decat o masa de oameni suparata si frustrata.

  2. Dani,
    “Arată incompetenţa sau reavoinţa procurorilor în cazurile respective. Fie nu au văzut, fie au ignorat dovezile, până au ajuns în presă şi au fost obligaţi să intervină.”

    Nu este vorba de incompetenta, nici de reavointa, ci de presiuni si jocuri politice interne. Procurorii pot actiona mult mai curajos si eficient, cand au sprijinul opiniei publice, care le legitimeaza actiunile.

    Reply
    • Opinia publică nu e un roboţel eficient, rareori opinia publică susţine ce este în folosul publicului. Rar sau deloc opinia publică este consecventă, stă în aceeaşi barcă până ajunge toată lumea la ţărm.
      Publicul îşi schimbă opinia radical, în funcţie de stimuli – Dovada este încrederea în justiţie. Cea mai rapidă eroziune din UE.
      Politicienii sunt de vină? Nu cred. În România, publicul urăşte politicienii. Încrederea în justiţie era atât de mare tocmai datorită vânătorii de politicieni.
      Ce facem acum? Spunem că s-a dus încrederea pentru că aşa au zis politicienii, au manipulat opinia publică? N-are sens.
      Singura vinovată este ea, Justiţia. Pentru că nu a dat semnalele corecte, nu a ştiut să păstreze publicul aproape. Au fost prea multe stângăcii sau probleme de comunicare. Toate, din vina ei, nu a politicienilor.

    • Dani,
      “Opinia publică nu e un roboţel eficient, rareori opinia publică susţine ce este în folosul publicului.”

      Conteaza mai putin CE sau pe CINE sustine opinea publica, ideea este ca are forta de a influenta politicul, adica deciziile politice.

Leave a Comment.