Pe Dani episodul de aici mai mult l-a distrat, pe mine însă m-a întristat puțin. Nu m-a surprins deloc necesitatea unei aprobări date de episcopie pentru folosirea unor imagini cu proprietatea bisericii, e un lucru cât se poate de normal.

Nu m-a surprins nici reacția de dezaprobare la adresa titlului cărții la care lucrăm, ”Dracula’s Kitchen” dar:

1. Nu e bun titlul ăsta vă pot da eu trei titluri, nu unu, care să fie mai bune că și eu mă pricep la marketing ( și trebuie să recunosc ca biserica e foarte bună la marketing – nu-s bune decât lumânările din biserică de 3 ori mai scumpe decât la magazin, decât vinul din biserică – nu ține căsătoria dacă vinul nu e de acolo – și așa mai departe).

2. Promovezi răul. Nu, nu contează despre ce e proiectul, nu contează ce e în el, NU. Cu titlul ăsta promovezi răul.

3. Așa, cu titlul ăsta n-o să ai nicio carieră (nu exagerez, asta a fost una din liniile călugărului). Fără să întrebe ce am mai făcut, ce vreau să fac, fără să mă cunoască, fără nimic. Pui așa un titlu la o carte vei fi zero barat în viață.

Încet încet spiritul creștin e din ce în ce mai greu de găsit unde ar trebui să fie. Preoții din prima linie sunt supuși unei presiuni financiare enorme (și se ajunge la replici de genul – ce strici piața? când unul mai tânăr a slujit pentru o familie nevoiașă mai ieftin decât trebuia – și la pretenții absurde gen trebuie să clădești peste cinci biserici, cu bani strânși de tine, ca să ai parohie), mânăstirile cu potențial turistic au ajuns păzite de maici ca la piață, fără să conteze că nu sunt muzee ci case de rugăciune.

Iar acum, undeva la o chilie săpată în stâncă, monument de viață lipsită de lăcomie, lipsită de mândrie dar plină pietate și trai umil, dau peste un călugăr plin de aroganță și adevăr absolut și obișnuit să discute exact în stilul pe care biserica ortodoxă îl folosește permanent în zilele noastre:

Noi știm mai bine – și politică și marketing și resurse umane și tot.